instalase destul de comod și, răbdător, se aștepta să sosească, pentru că, fără îndoială, cu măcinarea vremii, el, Matei, urma să atingă negreșit chiar acel loc, după ce ar fi străbătut un drum știut în toate meandrele sale!și golit de substanță, ca un pustiu bîntuit de furtuni și cu ultimele rămășițe de viață șterse. Fuga din timpul său, altădată deliciu rar și gratuit, îi concentra energia și îl făcea sigur de sine, fiindcă nu lua în subita călătorie decît strictul necesar, elementele de bază ale existenței sale și le combina fără dificultate, după dorință. Aducea din aceste călătorii, inexplicabil și pentru el, rezolvări simple, lineare, dar și povara unei mari melancolii, de parcă cineva, în schimbul limpezirii veșnicelor sale chinuri, îi cerea să transporte la întoarcere o încărcătură, împovărătoare. Însă cît trăia acolo, în singurătatea îndepărtată, se găsea sub zodia seninătății. Contrar obiceiului său, de astă dată Matei coborî brusc lîngă zidul ce‑l despărțea de Martha. „Dumneavoastră, domnule Armeanu o s‑o subjugați cu farmecul incredibil pe care îl răspîndiți — nu faceți nimic pentru aceasta, nu? — și de acum înainte. Ciudat, se va mărita, dar va rămîne lîngă dumneavoastră, nu vă vrea, cum vă spuneam, din teama că va fi prea aproape, cine se apropie de adîncurile în care ar putea să se prăbușească? însă niciodată nu se va desprinde de dumneavoastră, nu va renunța să vă aparțină. “ La urma urmei de ce nu s‑ar înșela femeia din fața lui? De ce adică Martha trebuie să se mărite? Și‑l poate păstra pe admiratorul ei la distanța la care l‑a ținut și pînă acum, este chiar mai interesant să‑l aibă acolo și nu maimuțărindu‑se alături. Matei, coborît lîngă zidul care îl despărțea de Martha, venit din timpul îndepărtat unde se refugiase, vru să verifice el temeinicia celor spuse de vizitatoare.

Mai era în casa plină de prietene, subjugat de parfumul lor, își împărțea atenția cu teama celui suspectat de rea credință, în vreme ce Martha, în colțul ei, îl orbise și căuta cele mai mărunte prilejuri să se întoarcă spre ea, chiar dacă nu‑i întîlnea privirea, toate acele prietene învățaseră să placă, se purtau cu o nemaipomenită ușurință, prindeau replicile din zbor, nimic nu le incomoda și mai cu seamă simțeau o libertate binefăcătoare, ca și cum bărbatul din mijlocul lor le‑ar fi fost jertfit și depindea numai de ele să fie atribuit uneia sau alteia, de aici și o anume familiaritate cu Matei, dar fără nici o exagerare, se mai găsea de față și Martha, în plus Matei, cu chipul său de victimă dulce, le cîștigase îndurarea. „A fost o slăbiciune a mea, își mărturisi Matei, să mă complac în rîsetele lor mici, m‑au cucerit prea adesea nimicurile, în loc să mă fi ocupat numai de Martha sau să fi plecat amîndoi de acolo, un bărbat și o femeie, în prezența unei case pline de femei, cu ochii îngustați de curiozitate și sufletele răvășite de ispite, n‑au cum fi în largul lor.“ Dar nu, nu aceasta era chestiunea. Martha și hotărîse ce are de făcut. Ceea ce nu observase atunci, la plecarea ei, înregistra acum, în toate amănuntele și cu o acuitate dureroasă. Se ridicase și stătuse un timp în picioare, lîngă fotoliul ei, dreaptă, trufașă, cîntărind în interior atitudinea distantă, rece, poate disprețuitoare față de asistența de ocazie, toate celelalte erau numai femei, ceea ce disprețuise dintotdeauna, iar cînd plecase, nu făcea decît să îndeplinească o formalitate, nici pînă atunci nu fusese acolo, chiar dacă se lăsase privită și schimbase cîteva cuvinte cu Matei. O vedea mergînd pe drum. Nu ezitase să audă trîntindu‑se ușa în urma ei, cei care rămîneau acolo n‑o priveau, mergea fără nici o grabă, cu precizia omului care parcurge exact drumul pe care a venit. „Avea ceva din Martha pe care o caut, recunosc, dar sînt extrem de încurcat de vechea mea profesie, care a sedus‑o, nu mi‑o amintesc decît foarte vag sau mai bine spus deloc și în consecință nici Martha nu are cum fie cea adevărată, nu poate fi adică pînă la capăt cea adevărată, cîtă vreme nu voi fi în stare să restabilesc circumstanțele profesiei mele, părăsite fără ca motivul să‑mi fie cunoscut, profesie care a jucat rolul‑cheie în destinul adolescentei ascunse în cabina mizerabilă, de teatru prăfos, a unei celebrități.“ Matei se delectă, acaparat de viziunea asupra plecării Marthei, pe care el o chemase, cum proceda de cîte ori nu mai avea nici o ieșire, viziune ce îl cuprindea în rama ei, se delectă pînă la inconștiență cu detaliile ce le inventaria, ca o deformație de vizionar înrăit, îmbrăcămintea, ticurile nevinovate, ba pînă și urme nereușite ale machiajului, o anume înăsprire a liniilor feții cînd vreun gînd cu o pondere prea mare traversa monologul femeii (oamenii monologhează toți cînd merg, își zise Matei, chiar dacă sînt frînți, repetă cîteva gînduri, se încurcă în ele, o iau de la capăt, dar nu pot fi mai singuri decît atunci cînd vorbesc cu ei înșiși, nimeni nu atinge o pustietate absolută), dacă ar fi insistat, era convins, descifrarea gîndurilor Marthei ar fi fost o nimica toată. Însă în afară că‑i făcea plăcere s‑o revadă, îl rodea acuta cerință s‑o recunoască, or trebui să‑și spună, la sfîrșit, că fermecătoarea femeie putea fi oricînd Martha, chiar în situația delicată cînd toate datele cunoștinței cu ea, ale vieții împreună, căpătau altă înfățișare, nu prea departe de cea inițială, dacă lucrurile erau acceptate în miezul lor, în substanța definitorie și determinatoare, da, putea fi oricînd Martha, dar el, Matei, sărac în dovezi, nu avea cum se pronunța.

 

„Domnule Armeanu, m‑ați părăsit. Ați remarcat, cel puțin, că am lipsit și eu și că m‑am reîntors? Pe vremea cînd vă mai interesa muzica, un dialog cu dumneavoastră era o minune. Se spunea, cu răutate, că v‑ați compus acea stare de absență ca să îndepărtați pe toată lumea, or, culmea, tocmai asta atrăgea. Aveați o mască aproape tragică, o mai păstrați și acum, deși