s‑a înseninat întrucîtva, dar fără să‑și fi înlocuit liniile adînci, dramatice, care conduc în interiorul durerii. Ce căutați, domnule Armeanu, de atîția ani? Chipul dumneavoastră exprimă o pierdere ireparabilă, dar și credința că undeva în timp se mai află ceva, nu vi s‑a răpit totul. Eu însă nu mă găsesc aici să vă întristez — vestea căsătoriei Marthei o presupuneați și fără mine, n‑are nici cum și nici de ce să vă tulbure —, prietenele mele (toate sînt admiratoarele dumneavoastră) nu mi‑ar ierta‑o. Port în familia noastră un nume care mi‑a fost aruncat, Valeria Anca, dar eu îmi spun Anca Demetrescu. De ce ați tresărit?“ Da, tresărisem, numele Valeriei Galeș, care îmbrăca în purpură adolescența mea, îl vedeam banalizat, atribuit și respins. „Este bine că vă numiți Anca Demetrescu, da, este bine, am zis, vi se potrivește admirabil.“ Tentativă copilărească de a salva numele Valeriei cu rezonanța lui stranie și, în ultimă instanță, imposibilitate de a o numi așa pe femeia venită la mine și căreia, nu mă îndoiam, îi voi spune pe nume, pentru că îmi va fi mult mai ușor să comunic într‑un fel cu ea, decît menținînd straturile izolatoare de pînă acum. Oamenii cărora le spunem pe nume fac parte din ființa noastră, se varsă în ea, și gîndurile trec de la noi la ei și invers, în sistemul vaselor comunicante. „Domnule Armeanu, eu și prietenele, zise Anca, ridicînd sprîncenele în semn de maximă importanță, v‑am adoptat. Cuvîntul nu exprimă ceea ce am vrut noi, însă n‑am fost capabile să inventăm altul și îl vom folosi în continuare. Chiar azi am misiunea să vă răpesc și să vă duc iar la mine, este și singurul lor unde din cînd în cînd o veți putea vedea pe Martha, astă seară nu, vom fi numai noi celelalte, merită să ne cunoașteți singure, fără Martha, și mai ales să vă interesați ce cotă are fiecare în acest oraș ahtiat după femei frumoase, noi toate vă iubim, în felul nostru, ba unele cu o patimă neînfrînată, însă veți avea oricînd libertatea să ne părăsiți, noi vom veghea tăcute, din ascunzătoare, asupra dumneavoastră, ca și pînă azi, pentru că acesta este rostul nostru.“ I‑am spus, prinzîndu‑i mîna stîngă, exact la încheietură, cu delicatețe, pentru că avea mîini fragile și ochi sperioși: „Anca, poate ar trebui să‑ți spun bine ai venit la mine. Nici nu știu dacă Martha despre care îmi vorbești nu este minciuna ta, cheia pentru a deschide uși ferecate. Te ameninț că vei plăti scump dulcea ta minciună, deși știu că asta aștepți. Poate și eu aștept ca Martha să fie o minciună, Martha inventată de tine, nu mă refer la Martha pe care o cunosc doar eu, există și o asemenea Martha, o ființă superbă, care mă așteaptă impacientată, însă s‑a produs o neînsemnată desincronizare și sîntem incapabili să ne întîlnim, se înțelege că lucrurile nu vor dura așa la infinit. N‑am să te învinuiesc pentru această minciună, în fond este un mod de a eterniza prezența Marthei, eu însumi sînt încîntat să vorbesc despre ea și dacă o fac rar, asta se datorează numai povestirii nu prea simple pe care ar trebui s‑o alcătuiesc.“ Spre nemulțumirea mea ulterioară, am tăcut, tocmai în momentul cînd Anca savura întorsătura din cuvintele mele, ideea cu ficțiunea Marthei, fără s‑o aprobe fățiș, s‑o confirme prin ceva, îi surîdea în sine, intra într‑o schemă nostimă de relații între noi, negîndite în acest fel, turnură pe care n‑o avusese în vedere. Tăcerea mea în momente esențiale dovedea cît sînt de vulnerabil, pentru că exact în aceste clipe, printr‑o alunecare în alte planuri, eu îmi modificam cu totul configurația generală a stărilor mele sufletești și mă mutam spre alte puncte cardinale. De ce n‑ar fi fost căutarea Marthei însuși destinul meu? Prin ce ar fi fost el mai rău sau mai bun decît altele posibile? Asta presupunând că există variante ale destinului nostru și că se produce o alegere, indiferent cine o face în numele nostru. „A vorbi de Martha, am revenit eu, înseamnă, într‑un fel, a vorbi despre ceea ce ne nemulțumește, dacă prin nemulțumire avem în vedere calea spre înlocuirea existenței noastre cu alta. Dar, Anca, povestirea complicată despre Martha am s‑o amîn. Mă bucur că ești solidară cu mine în aceste peregrinări tîrzii ale mele.“ I‑am mai spus că prietenia grupului lor vine la timp, că nimic n‑are cum egala societatea unor femei, libere, iar ea mi‑a răspuns că Martha, sau cum a rîs ea, „ficțiunea din Martha“, se va declara mulțumită că mă aflu sub protecția lor. Poate Anca m‑a îmbrățișat și mi‑a spus chiar în timpul acelei îmbrățișări că protecția nu va înceta niciodată, idee exprimată și anterior.

Mi‑am petrecut seara cu ele. A fost vesel. Lipsa Marthei nu se resimțea, pentru că a fost evocată tot timpul. Neschimbate, prietenele Ancăi se tachinau des și își aruncau una alteia semne complice, care le solidarizau, fără să le împiedice să‑și păstreze independența. Mă, trezeam luat de mînă, toate deveniseră familiare și îndrăznețe, și purtat într‑un colț sau silit să iau loc pe o banchetă îngustă, am ascultat o mare cantitate de reflecții despre viață și am fost ținut atît de aproape de cîteva dintre ele, cu naturalețea femeilor mature, pentru care un bărbat este o umbră prielnică, încît m‑am separat cu greu și amețit, cu o inexplicabilă părere de rău. Veritabilă amfitrioană, Anca s‑a păstrat neutră, a fost, cum se și cuvenea, cea mai distantă dintre toate. M‑au anunțat că societatea lor a preluat un vechi motiv din muzica mea (deci am compus și muzică) și că au fost tentate să arboreze numele meu ca emblemă a unor reuniuni al căror rost mi‑a rămas confuz. În orice caz, se repunea iarăși în discuție un anumit segment din viața mea, de care refuzasem să țin seama cu toată seriozitatea, altfel s‑ar fii păstrat viu, nealterat. Cît de întinsă a fost activitatea mea muzicală și cu ce ecou? Veselele femei