nu avea sens s‑o probeze, așa că urma să asaltez neguroasa problemă pe cont propriu. „Data viitoare va fi negreșit și Martha“, a ținut să mă asigure, la despărțire, corul noilor mele prietene, numai că eu intrasem adînc în singurătatea mea dintotdeauna și anunțul lor a răsunat stingher și indiferent.

Rezistența la singurătate, îmi ziceam a doua zi dimineața, este un test de noblețe. Un om care nu poartă cu el o lume și nu‑și poate umple viața cu ea, oricîte alte înzestrări ar avea, se condamnă la dezorientare și panică. Fruntea nobilă a omului singur, peste care trece îngîndurarea, învinge suferința, pentru că n‑o admite în termenii comuni. Am cunoscut un scriitor ce nu‑și dăruia cărțile celor din jur, pentru a nu alimenta indiferența, își știa valoarea și singurătatea sa îi era suficientă. Încă stăpînit de meditațiile despre singurătate, am descins la bibliotecă și cu o sfială care trăda o vinovăție imposibil de acoperit, am cerut colecțiile de ziare și periodice din epoca, dedusă de mine din indiciile rezultate în conversațiile cu Anca și prietenele ei, cînd presupuneam că îndeletnicirea mea a fost alta decît cea de acum. Am revenit, în decurs de o săptămînă, cu o conștiinciozitate alarmantă, și am parcurs totul, absolut totul. Dar nici o urmă, dar categoric nici una, nu se păstra. Deci existența mea dintr‑o anumită vreme se scufundase cu dovezi cu tot. În chip paradoxal, am părăsit biblioteca ușurat: sînt numai atît cît cunosc despre mine, nu‑i nici o nenorocire, orice trecut se poate înlocui, de altfel, acest minunat trecut, la care ne place tuturor șă ne referim, oscilează fără bătăi de cap în funcție de prezent, nici nu este, probabil, decît o proiecție a prezentului, imposibil să existe fără el, pentru că n‑are cine îl chema. Prezentul are cum nesocoti trecutul, pe cînd el, trecutul, este dependent în totalitate de capriciile prezentului.

 

Serbările casei Gabură, cu tradiția lor anuală, se deschiseseră tocmai atunci. De vreme ce pășisem în lume mi‑am zis că voi fi și eu acolo. Tîlharul de Gabură nu avea decît să mă suporte. El și cadînele lui. Mă interesa risipa de invenție și parada atîtor vanități, acumulate un an de zile. Serbările nu reprezentau pentru mine decît un decor schimbat, un fundal mai viu colorat, al vechii mele singurătăți. Iluziile prime s‑au sfărîmat repede și le‑a luat locul o îngrijorare melancolică. În acest an, nu fusesem încă pus la curent, serbările nu aveau haina obișnuită, oricît de strălucitoare era ea de obicei, oricîtă imaginație se cheltuia spumos, cu o bucurie a dăruirii care imprima festivităților aerul acela de spontaneitate, atracția irezistibilă dintre participanți, zdrobitoarele nebunii din finalul serbărilor, prelungind regretul încheierii lor pe durata unui an, pînă în zorii viitoarelor feerii. Gabură intervenise dintru început și reclamase participarea tuturor beneficiarilor săi, cumpărătorii febrili de tablouri, păcăliți de ucenici, pentru a intra, zisese pictorul, în templul care le furniza minunata artă și a învăța să‑i prețuiască pe cei dăruiți s‑o aducă pe lume. Participarea ajunsese atît de greu de estimat, încît se alcătui o echipă specială, întreprinzătoare și inventivă, condusă personal de Reia, înscăunată stăpînă, fără murmurul contestărilor. Curierii acestei echipe formau la rîndul lor un nucleu extrem de activ, inventariind cumpărătorii și distribuind invitații, cu abilitatea de a nu omite pe nimeni și a fi menținute anumite ierarhii, în funcție de prețul plătit pe tablouri sau de situarea în societate a nevindecaților amatori de artă. Soțiile invitaților își ieșiseră din fire. Croitoresele fiind insuficiente, cerură imperios să fie importate, de pe o rază de cîteva sute de kilometri, toate specialistele și, odată instalate în oraș, să lucreze exclusiv pentru ele. Li se repartiză și un critic de artă, dar speța asta, ziseseră soțiile, trebuie strivită din naștere: criticul elaborase o strategie atît de sofisticată încît ar fi necesitat multe alte studii suplimentare pentru lămurirea ei, în timp ce ele tînjeau după rochii, și principiile ultramodernismului le aduceau în stare de leșin. Gabură iconoclastul introdusese și un alt element al serbărilor, tulburător și senzațional: nu‑i vor fi dedicate lui, ci unei femei. Și el o alesese chiar în acea clipă, și o numise, emoționat, în fața asistenței cutremurate, pe întîia sărbătorită, ideal de frumusețe, spusese, și artistă impecabilă, silabele numelui fuseseră precedate de o oprire a respirației întregii asistențe: „Favorita mea, decretase Gabură, și prin asta îi consacru cel mai înalt omagiu, este Martha“. Reia se comportă în așa fel încît familiarii casei acceptară că ea știuse dinainte și că, mai mult, nu era cu totul străină de alegerea lui Gabură. Vestea despre Martha favorita și despre consimțămîntul ei m‑a ajuns într‑un răgaz de mare liniște, numai așa m‑am putut stăpîni și n‑am izbucnit în chiote: Iată Martha pe care o caut! Toate celelalte nu fac decît s‑o amintească și să‑i întrețină gloria. Martha, unica, se legase iarăși, indestructibil, de clanul Gabură și eu urma s‑o răpesc, pentru a cîta oară? de acolo. Dar acum se complica și participarea mea la serbări, devenea exclusă ivirea mea neașteptată în plină petrecere. Și atunci a intervenit pentru a treia oară Gabură, procedînd, spre consternarea tuturor, într‑un mod ieșit din comun: m‑a invitat personal, telefonîndu‑mi. Deci numai eu și Martha eram invitații săi direcți, ceilalți puteau absenta după voie, cuvintele acestea îi aparțineau chiar lui Gabură. Am dedus efectul, în casa Gabură, a invitației patronului după tonul poemului primit din partea poetului, în aceeași după-amiază. În biletul însoțitor, poetul îmi explica, evident cu retorismul său atît de bine cunoscut, că el și generația sa au coborît în Cetate și că datoria de a‑i omagia pe cetățenii cei mai iluștri revigorase o tradiție uitată, producînd în același timp o mișcare de artă de mare originalitate, se oferea pe sine ca exemplu și chiar cu acel poem. Nu mai fusesem pînă atunci răsfățat de poet, deși omagiile sale verbale mă opriseră de cîteva ori în loc, aveam acum motive să‑mi spun că am devenit, într‑un fel, ținta serbărilor, chiar mai mult decît