Tehnica adecvată, ar fi zis Marshal, era să obţină mai multe informaţii: să discute sistematic şi la rece despre istoricul ei sexual, incluzând detaliile despre cum se masturba Carolyn şi fanteziile care o însoţeau – şi cele actuale, şi cele trecute.

  Da, asta era metoda corectă. Dar Ernest avea o problemă: Carolyn începea să-l excite. Întreaga lui viaţă de adult, Ernest se simţise neatrăgător pentru femei. Toată viaţa lui crezuse că trebuie să muncească din greu, să-şi folosească intelectul, sensibilitatea şi farmecul pentru a compensa înfăţişarea insipidă. I se părea extrem de excitant s-o audă pe femeia asta drăguţă că descrie cum se masturbează la gândul că-l dezbracă şi-l trage pe podea.

  Excitarea îi îngrădea libertatea ca terapeut. Dacă ar fi rugat-o pe Carolyn să-i dea mai multe detalii intime ale fanteziilor ei sexuale, motivul lui n-ar fi fost tocmai clar. Ar fi făcut asta în beneficiul ei sau pentru propria-i excitaţie? S-ar fi simţit ca un voyeur, ca şi cum ar fi ejaculat făcând sex verbal. Pe de altă parte, dacă îi evita fanteziile, nu cumva îşi fraierea pacienta, nelăsând-o să vorbească despre ceea ce o preocupa cel mai mult? Iar evitarea nu i-ar fi sugerat că fanteziile ei sunt prea ruşinoase pentru a discuta despre ele?

  Şi cum rămânea cu hotărârea de a se dezvălui pe sine? N-ar trebui oare să-i împărtăşească lui Carolyn exact ce gândea? Dar nu, era convins că asta ar fi o eroare! Mai exista oare vreun principiu al transparenţei terapeutului? Poate că terapeuţii nu ar trebui să mărturisească lucruri faţă de care au păreri puternic conflictuale. Cel mai bine ar fi ca ei să-şi rezolve aceste probleme în cadrul terapiei personale. Altfel, pacientul e încărcat cu sarcina de a se ocupa el de problemele terapeutului. Şi-a notat acest principiu în carnet – merita să şi-l aducă aminte.

  Ernest a profitat de prima ocazie pentru a schimba subiectul. S-a întors la criza de anxietate a lui Carolyn din noaptea trecută şi s-a întrebat dacă nu cumva atacul ar fi putut fi cauzat de teme importante pe care le abordaseră în şedinţa precedentă. De exemplu, de ce a rămas atât de multă vreme într-o căsnicie amară şi lipsită de iubire? Şi de ce n-a încercat niciodată să-şi îmbunătăţească viaţa conjugală prin terapie de cuplu?

  — E greu de explicat cât sunt de deznădăjduită în faţa căsniciei mele sau a ideii de căsătorie în general. În căsnicia noastră, de ani întregi nu există nici o scânteie de fericire sau de respect. Iar Wayne este la fel de nihilist ca mine: a făcut mulţi, foarte mulţi ani de terapie, fără nici un rezultat.

  Ernest nu se lăsa chiar atât de uşor deviat de la subiect.

  — Carolyn, când mă gândesc la disperarea ta legată de căsnicie, nu mă pot împiedica să nu mă întreb ce rol a jucat aici căsătoria ratată a părinţilor tăi. Săptămâna trecută, când te-am întrebat despre ei, mi-ai spus că n-ai auzit-o niciodată pe mama ta vorbind despre tatăl tău altfel decât într-o manieră plină de ură şi dispreţ. Poate că nu ţi-a făcut un serviciu când ţi-a servit permanent o dietă atât de plină de ură. Poate că n-a fost în interesul tău să ţi se bage în cap zi de zi, an de an că nu poţi avea încredere ca vreunui bărbat să îi pese şi de altceva în afară de propriile-i interese?

  Carol voia să revină la discuţia sexuală pe care şi-o propusese pentru ziua aceea, dar nu s-a putut abţine să nu sară în apărarea mamei sale:

  — N-a fost o fericire pentru ea să crească doi copii, complet singură, fără nici un ajutor din partea nimănui.

  — De ce fără nici un ajutor, Carolyn? Dar familia ei?

  — Ce familie? Mama a fost singură. Tatăl mamei mele a şters-o şi el când ea era mică – un leneş fără pereche. Şi n-a prea ajutat-o nici mama ei – o femeie paranoică, plină de amărăciune.

  — Dar reţeaua socială din care făcea parte? Prieteni?

  — Nimeni!

  — Mama ta a avut vreun tată vitreg? Bunica ta s-a recăsătorit?

  — Nu, nici nu s-a pus problema. N-o cunoşti pe bunica. Tot timpul îmbrăcată în negru. Până şi batiste negre. Niciodată n-am văzut-o zâmbind.

  — Dar mama ta? Au existat alţi bărbaţi în viaţa ei?

  — Glumeşti? N-am văzut niciodată vreun bărbat la noi acasă. Îi ura! Dar am mai vorbit despre toate astea. Asta-i istorie antică. Parcă ziceai că nu despici firu-n patru.

  — Interesant, a spus Ernest, ignorând protestele lui Carol, cât de bine seamănă traiectoria vieţii mamei tale cu cea a mamei ei. De parcă în familie ar exista o moştenire a suferinţei care e pasată, asemenea unui cartof fierbinte, de la o generaţie la alta de femei.

  Ernest a surprins privirea nerăbdătoare pe care Carol a aruncat-o spre ceasul de la mâna ei.

  — Ştiu, am epuizat timpul, dar mai vorbeşte-mi despre asta încă un minut, Carolyn, Ştii, e un lucru cu adevărat important. Îţi spun şi de ce… Pentru că ridică problema alarmantă a moştenirii pe care i-o transmiţi fiicei tale! Vezi tu, poate că cel mai bun lucru pe care l-aş putea face în timpul şedinţelor de terapie ar fi să te ajut să întrerupi acest ciclu! Vreau să te ajut, Carolyn, şi mă dedic acestei cauze. Dar poate că adevăratul beneficiar major al eforturilor noastre împreună o să fie fiica ta!

  Carol era complet nepregătită pentru un asemenea comentariu uluitor. În ciuda voinţei ei, lacrimile i-au urcat în ochi şi au început să se prelingă. Fără nici un cuvânt, a năvălit afară din cabinet, încă plângând şi gândindu-se: Dracu’ să-l ia, iar a făcut-o. De ce îl las pe ticălosul ăsta să ajungă până la mine?