class="p1">  Coborând treptele, încerca să îşi dea seama care dintre comentariile lui Ernest se refereau la persoana fictivă pe care o crease şi care se refereau cu adevărat la ea. Era atât de zdruncinată şi atât de cufundată în gânduri, încât aproape că a călcat pe Jess, care şedea pe treapta de jos.

  — Bună, Carol. Îţi aminteşti de mine?

  — A, bună, Jess. Nu te-am recunoscut. Şi-a şters o lacrimă. Nu sunt obişnuită să te văd stând pe loc.

  — Îmi place la nebunie să fac jogging, dar mă mai şi plimb. Motivul pentru care mă vezi mereu alergând pe aici este că întârzii – o problemă greu de discutat în cadrul terapiei, fiindcă întotdeauna ajung prea târziu ca să mai vorbesc despre ea!

  — Astăzi n-ai întârziat?

  — Păi, mi-am schimbat ora, acum vin la opt dimineaţa.

  Ora lui Justin, s-a gândit Carol.

  — Deci acum n-ai şedinţă cu Ernest?

  — Nu. M-am oprit să te salut. Mă întreb dacă am putea sta cândva de vorbă – poate să facem jogging împreună? Sau să luăm prânzul? Sau amândouă?

  — Nu ştiu nimic despre jogging. Niciodată n-am făcut aşa ceva. Carol şi-a şters cu o lovitură lacrimile.

  — Sunt un bun profesor. Uite o batistă. Văd că ai avut o şedinţă de genul ăla astăzi. Şi pe mine mă mişcă Ernest – e ciudat cum de ştie unde zace suferinţa. Pot să fac ceva pentru tine? Să te iau la o plimbare?

  Carol a vrut să-i dea batista înapoi lui Jess, dar a început să plângă din nou în hohote.

  — Nu, păstreaz-o. Uite, şi eu am şedinţe de felul ăsta şi aproape întotdeauna simt nevoia să stau un timp singur, să diger lucrurile. Aşa că o şterg. Dar aş putea să te sun? Uite cartea mea de vizită.

  — Uite-o şi pe a mea. Carol a pescuit o carte de vizită din poşetă. Dar vreau ca reţinerile mele faţă de jogging să se consemneze la dosar.

  Jess s-a uitat la cartea ei de vizită.

  — S-a reţinut şi s-a notat, doamnă avocat. Cu aceste cuvinte, el a salutat-o scoţându-şi şapca de iahting şi s-a apucat să alerge pe Sacramento Street. Carol s-a uitat multă vreme după el, la părul lui lung şi blond care îi flutura în vânt şi la tricoul alb înnodat în jurul gâtului, care se ridica şi cădea odată cu mişcările ondulatorii ale umerilor lui puternici.

  La etaj, Ernest îşi nota însemnările în fişa lui Carolyn:

  Progresează bine. O şedinţă de travaliu greu. Dezvăluiri importante despre sex şi fanteziile ei masturbatorii. Se intensifică transferul erotic. Trebuie să găsesc o cale de a rezolva problema asta. Am lucrat la relaţia cu mama, ca model de rol în familie. Defensivă faţă de orice critică percepută ca referitoare la mamă. Am încheiat şedinţă cu un comentariu despre tipul de model familial pe care ea o să i-l transmită fiicei ei. A fugit plângând din cabinet. Să mă aştept la alt telefon de urgenţă? E o greşeală să termin ora cu un asemenea mesaj puternic?

  În plus, s-a gândit Ernest în timp ce închidea dosarul, nu pot s-o las să ţâşnească aşa afară din cabinet – îmi lipseşte îmbrăţişarea ei!

 

  Cincisprezece

  După prânzul cu Peter Macondo din săptămâna precedentă, Marshal a vândut imediat acţiuni de nouăzeci de mii de dolari, cu intenţia de a-i trimite banii lui Peter de îndată ce primea confirmarea. Dar soţia lui a insistat ca, în loc de asta, să discute cu vărul său, Melvin, un avocat specializat în impozite, care lucra la Departamentul de Justiţie.

  În general, Shirley nu se amesteca în chestiunile financiare ale familiei Streider. De când devenise preocupată de meditaţie şi de ikebana, nu numai că n-o mai interesau bunurile materiale, dar dispreţuia din ce în ce mai mult obsesia soţului ei de a le acumula. Ori de câte ori Marshal se desfătă cu frumuseţea unui tablou sau a unei sculpturi în sticlă şi se lamenta din cauza etichetei cu preţul de cincizeci de mii de dolari, ea reacţiona spunând doar: „Frumuseţe? De ce n-o vezi aici?” Şi îi arăta unul dintre aranjamentele ei florale – un menuet graţios dintr-o creangă învălătucită de stejar şi şase flori de camelie Morning Dawn sau silueta elegantă şi mlădioasă a unui noduros şi mândru bonsai, un pin cu cinci ace.

  Deşi nu-i păsa de bani, Shirley era profund interesată de un lucru pe care aceştia îl puteau oferi: cea mai bună educaţie cu putinţă pentru copiii ei. Marshal fusese atât de expansiv, atât de grandios în descrierea viitorului profit din investiţia lui în fabrica de căşti pentru bicicletă a lui Peter, încât ea se îngrijorase şi, înainte de a fi de acord cu investiţia (toate acţiunile erau proprietate comună), a insistat ca Marshal să-l sune pe Melvin.

  De ani de zile, Marshal şi Melvin aveau un barter informal reciproc avantajos: Marshal îi oferea lui Melvin sfaturi medicale şi psihologice, iar Melvin se revanşa cu îndrumări legate de investiţii şi de impozite. Marshal i-a telefonat vărului său pentru a-l întreba despre proiectul lui Peter Macondo.

  — Nu-mi miroase a bine, a spus Melvin. Orice investiţie care promite o asemenea rată de recuperare e dubioasă. Cinci sute, şapte sute la sută rată de recuperare a investiţiei – haide, măi, Marshal! Şapte sută la sută! Fii serios. Iar promisiunea de contract pe care mi-ai faxat-o? Ştii cât valorează? Zero, Marshal! Absolut nimic!

  — De ce nimic, Melvin? O promisiune semnată de un om de afaceri foarte vestit? Tipul ăsta e cunoscut peste tot.

  — Dacă-i un om de afaceri atât de măreţ, a spus Melvin cu o voce scârţâită, spune-mi, de ce îţi dă o bucată de hârtie care nu-ţi garantează nimic – o promisiune deşartă? Nu există nici o garanţie. Să zicem că se decide să nu plătească. Oricând ar putea să găsească o acoperire – o scuză