însă părul pe degete, aşa cum obişnuia şi odiníoară, iar de trei ori, când a prins prilejul de a interveni în discuţie, a tras aer în piept şi-a aşteptat, ridicând uşor din umeri, aşa cum făcea mereu când stăteam noi de vorbă. Ori de câte ori o vedeam râzând, în sufletul meu continuau să înflorească, precum floarea-soarelui, o fericire şi un optimism de nestăvilit. Lumina care iradia din frumuseţea sau din gesturile şi din pielea ei, de care mă simţeam foarte aproape, îmi aducea aminte că centrul lumii, către care trebuia să mă-ndrept, se afla acolo unde se afla ea. Restul lucrurilor, al oamenilor, al îndeletnicirilor nu reprezentau altceva decât „amăgiri vulgare“. Eram acolo, în fața ei, pentru că nu doar mintea, ci şi trupul meu ştiau acest lucru şi de aceea îmi doream să mă ridic de la locul meu, s-o apuc de braţe şi s-o îmbrăţişez. Când încercam însă să mã gândesc la situaţia în care mã aflam, la ceea ce avea să se petreacă după aceea, simţeam o asemenea durere în inimă, încât îmi era imposibil să-mi mai continui raţionamentul şi începeam să adopt, nu numai faţă de cei de la masă, ci şi faţă de mine însumi atitudinea proprie rudei venite acolo să-i felicite pe tinerii căsătoriţi. Deşi ni se întâlniseră de foarte puţine ori privirile de-a lungul mesei, Füsun îmi simţea imediat prefăcătoria, aşa încât se comporta şi ea aşa cum s-ar fi comportat orice tânără căsătorită de curând şi foarte fericit faţă de ruda ei bogată şi îndepărtată care trecea într-o seară pe la ei adusă de şofer, glumea cu soţul ei şi-i dădea apă la moară. Toate acestea nu făceau decât să adâncească şi mai mult ciudata tăcere care coborâse asupra minţii mele.

         Ploaia, care se înteţise destul de mult, n-a contenit deloc nici pe drumul de întoarcere spre casă. Tarik Bey îmi povestise încă de la începutul mesei că Çukurcuma era - după cum i-o arăta şi numele 1 - un cartier jos, că, după cum aflaseră ei, locuinţa aceea, pe care o cumpăraseră cu o vară înainte, era adeseori inundată pe vremuri, iar eu mă ridicasem de la

masă odată cu el şi contemplasem, pe fereastra dela bovindou, torentele de apă care se scurgeau în josul pantei. Pe stradă, locuitorii cartierului, desculţi, cu pantalonii suflecaţi, se

străduiau să scoată apa care le pătrundea de pe trotuare în case, folosindu-se de găleţi de zinc şi de ligheane din plastic, şi să schimbe direcţia şuvoaielor de apă folosindu-se de grămezi de pietre şi de cârpe. În vreme ce doi bărbaţi desculţi se trudeau să cureţe, cu un drug de fier, un grătar infundat, două femei cu basmale, a uneia mov, a celeilalte verde, strigau şi arătau stăruitor spre ceva care se găsea în apă. Tarik Bey spusese la masă, cu un aer misterios, că acele canale de scurgere erau moștenite de pe vremea otomanilor şi că erau insuficiente. De fiecare dată când se înteţea ropotul ploii, unul dintre membrii familiei spunea ceva de genul

,,s-a rupt cerul“, ,,e potopul lui Noe“ sau „Dumnezeu să ne păzească !“, după care se ridica de la masă şi contempla îngrijorat, de la fereastra dinspre povârniş a bovindoului, cartierul şi şiroaiele, care arătau ciudat la lumina palidă a lămpii de pe stradă. Ar fi trebuit să mă ridic şi eu şi să mă alătur lor, să le împărtăşesc spaima trezită de puhoaie; mă temeam însă că, de beat ce eram, n-aveam să mă pot ţine pe picioare şi aveam să răstorn fotoliile ori măsuţele.

         - Oare ce face şoferul pe ploaia asta? a spus tanti Nesibe, uitându-se pe fereastră.

         - Ce-ar fi să-i dăm ceva de mâncare? a spus ginerele.

         - Am să-i duc eu jos, a spus Füsun.

    l. Format de la çukur, ,,groapă, gaură, bortă“.

         Intuind că s-ar fi putut să nu-mi placă acest lucru, tanti Nesibe a schimbat subiectul. M-am simţit o clipă ca un bărbat amețit de băutură, singur, pe care toată familia îl măsura cu

suspiciune din bovindou. M-am întors şi eu spre ei şi le-am zâmbit. Tocmai atunci s-a auzit s-a auzit zăngănitul unui bidon rostogolit pe stradă. Ochii mei s-au petrecut cu cei ai lui Füsun. Şi-a ferit însă imediat privirile.

         Cum de izbutea să rămână atât de indiferentă? Aş fi vrut s-o întreb acest lucru. Nu-i puteam pune însă această întrebare, întocmai ca îndrăgostiţii abandonați şi prostiţi care

spun, în vreme ce-şi caută perechea, „aş vrea s-o întreb ceva, de-asta o caut“. Bine, tocmai aşa o-ntrebam!

         De ce nu venea la mine, deşi vedea că stăteam acolo singur, de ce nu profita de prilejul acela aparte pentru a-mi explica totul? Ne-am privit din nou şi din nou şi-a ferit ochii.

         ,,Füsun va veni acum la tine, la masă“, mi-a spus o voce interioară, plină de optimism. Iar dacă avea s-o facă, acela urma să fie un semn că, într-o bună zi, avea să pună capăt acelui mariaj, care reprezenta o greşeală, avea să se despartă de soţul ei şi să fie a mea.

         Afară a tunat. Füsun s-a retras din faţa ferestrei, a făcut cinci paşi, uşoară ca un fulg, şi s-a aşezat în tăcere în faţa mea.

         - Te rog să mă ierţi, a spus ea cu voce şoptită, care mă rănea până-n străfundul sufletului. N-am putut să vin la înmormântarea tatălui tău.

         Lumina albastră a unui fulger s-a unduit între noi ca o ţesătură de mătase.

         - Te-am aşteptat mult, am spus eu.

         - Am presupus, dar n-aveam cum să vin, a spus ea.

         - Tenda de contrabandă a băcanului a fost dată jos, ați văzut? a spus soțul ei, Feridun, revenind la masă.

         - Am văzut şi ne-a părut rău, am spus eu.

         - Nu e ceva după care să-ţi pară rău, a spus tatăl ei, care se-ntorcea de la fereastră.

         A văzut că Füsun îşi acoperise faţa cu mâinile, asemenea cuiva care plânge, şi ne-a aruncat o privire neliniştită – mai întâi ginerelui lui, apoi mie.

         - Mi-am fãcut mereu sânge rău pentru că nu m-am putut duce la înmormântarea unchiului Mümtaz, a spus Füsun, stăpânindu-şi