m-am simţit tare deprimată.

         - Tatăl dumitale ţinea foarte mult la Füsun, a spus Tarik Bey.

         A sărutat-o, în trecere, pe fiica lui pe păr şi, aşezându-se la masă, a înălţat din unica sprânceană pe care o mai avea, mi-a turnat, zâmbind, încă un pahar cu rachiu şi mi-a oferit

o mână de cireşe.

         Îmi imaginam, amețit de băutură cum eram, că scoteam din buzunar cerceii cu perle din cutia învelită-n catifea pe care mi-o dăduse tata şi cercelul desperecheat al lui Füsun, spre a i-i înmâna, dar nu reuşeam deloc să-mi împlinesc gândul. Faptul acesta îmi producea o asemenea încordare interioară, încât m-am ridicat în picioare. Pentru a-i da cerceii nu trebuia însă să mă ridic ci, dimpotrivă, să rămân aşezat. Mi-am dat seama, după privirile tatălui şi ale fiicei, că şi ei aşteptau ceva. Poate că-şi închipuiau că aveam să plec, dar nu, în cameră domnea un sentiment de profundă aşteptare. Nu reuşeam însă deloc să dau cerceii la iveală, în ciuda faptului că-mi imaginasem îndelung acel moment. În reveriile mele, Füsun nu era măritată, ci singură, iar eu o ceream de la părinţii ei, cu puţin timp înainte de a-i oferi darurile... În noua împrejurare, îmi era imposibil să decid însă, dată fiind starea de matoleală în care eram, ce anume se cuvenea să fac cu cerceii.

         M-am gândit că nu puteam scoate cutiile din buzunar pentru că mă murdărisem pe mâini de la cireşe.

         - Aş putea să mă spăl pe mâini? am întrebat.

         Füsun nu avea cum să nu priceapă furtunile care se dezlănţuiseră în sufletul meu. S-a ridicat neliniştită în picioare, căci se simţea ţintuită şi de privirile tatălui ei, care-i sugerau „fata mea, arată-i oaspetelui pe unde s-o ia“. Când am văzut-o stând în picioare în faţa mea, mi-au revenit în minte, pline de vigoare, amintirile legate de întâlnirile noastre, petrecute cu un an în urmă. Mi-am dorit s-o îmbrătişez.

         Cu toţii ştim că, în clipele de beţie, mintea noastră funcţionează pe două planuri: pe primul dintre ele mă vedeam îmbrăţişând-o pe Füsun, de parcă ne-am fi întâlnit undeva

în afara timpului şi a spaţiului, iar pe cel de-al doilea ne aflam cu toţii în jurul acelei mese din Çukurcuma, iar o voce lăuntrică îmi spunea că nu trebuia s-o cuprind în braţe, căci gestul meu ar fi fost scandalos. Dar, din pricina rachiului pe care-l băusem, cea de-a doua voce abia de se auzea şi nu răsuna, oricum, în aceeaşi clipă cu reveria în care o îmbrăţişam, ci la cinci-şase secunde după ea. În răstimpul acela de cinci-şase secunde eram liber, dar tocmai din acest motiv nu m-am precipitat, ci am păşit alături de ea, iar apoi am urcat scara în urma ei.

         Apropierea trupului ei, felul în care urcam scările împreună erau desprinse parcă dintr-o reverie situată în afara timpului şi mi-au şi rămas astfel în memorie ani de zile. Vedeam

înţelegerea şi neliniştea care-i stăruiau în priviri şi-i eram recunoscător pentru că-şi exprima sentimentele în felul acesta: iată, ieşea încă o dată la iveală faptul că eu şi Füsun eram făcuţi unul pentru altul; eu mă supusesem tuturor acelor cazne pentru că ştiam acest lucru, faptul că era căsătorită n-avea nici o însemnătate, eram pregătit să îndur cu mult mai mult decât îndurasem până atunci, pentru fericirea de-a urca scările alături de ea, aşa cum se-ntâmpla în acele clipe. Am să-i spun de îndată aşa-numitului vizitator „realist“ al muzeului, care tocmai surâde, remarcând modestia casei din Çukurcuma şi faptul că distanta dintre masa la care mâncam şi baia aflată la etaj era de numai patru paşi şi jumătate, plus şaptesprezece trepte, că eram gata să-mi dau viaţa pentru fericirea pe care o încercam în acel scurt interval de timp.

         Am intrat în mica toaletă de la etaj, am închis uşa şi am ajuns la concluzia că pierdusem controlul asupra vieţii mele, că ataşamentul faţă de Füsun o transformase în ceva care nu mai avea legătură cu propria-mi voinţă. Nu aveam să fiu fericit, nu aveam să pot îndura viaţa decât dacă aveam să fiu convins de acest lucru. Am văzut, pe mica etajeră din faţa oglinzii, periuţele de dinţi ale lui Füsun, Tarik Bey şi tanti Nesibe, şi, printre săpunuri şi maşini de ras, rujul lui Füsun. L-am luat în mână şi l-am adulmecat, apoi l-am pus în buzunar. Am mirosit în grabă, încercând să-.mi aduc aminte de mirosul ei, fiecare dintre prosoapele atârnate în încăpere, dar n-am perceput nici un iz, căci toate fuseseră schimbate înainte de a veni eu, aşa încât erau curate. În vreme ce-mi plimbam privirile prin mica toaletă, în căutarea unui alt obiect care să-mi ofere consolare în grelele zile ce aveau să urmeze după plecarea mea de acolo, m-am văzut în oglindă şi mi-am dat seama, după expresia pe care o purtam pe chip, de ruptura cumplită care se produsese între trupul şi sufletul meu. În vreme ce chipul meu arăta sleit de înfrângere şi descumpănire, mintea mea era populată de o cu totul altă lume: pricepeam acum, ca pe un adevăr fundamental al vieţii, că mă aflam acolo, că în trupul meu exista o inimă, o noimă, că totul era zămislit din dorinţă, atingere şi dragoste, că tocmai aceasta era pricina pentru care sufeream. Auzeam, printre zgomotele pricinuite de vuietul ploii şi de zăngănitul burlanelor, un vechi cântec turcesc, pe care bunica era întotdeauna fericită să-1 asculte pe vremea copilăriei mele. Prin ferestruica întredeschisă a băii răzbătea până la mine, biruind geamătul languros al lăutei şi zăngănitul vesel al ţiterei, vocea unei femei trudite, dar pline de speranţă, care spunea ,,dragostea, dragostea este obârşia oricărui lucru pe lume“. Înrâurit şi de cântecul acesta melancolic, am trăit acolo, în faţa oglinzii din baie, una dintre clipele cele mai profund

spirituale ale vieţii mele şi am priceput că lumea şi lucrurile din care se alcătuia aceasta constituiau un întreg. Nu doar obiectele, de la periuţele de dinţi aflate în faţa mea până la

farfuria cu cireşe de pe masă, de la agrafa lui Füsun, pe care o remarcasem şi o vârâsem în