aflau în strânsă comuniune. Sensul vieţii noastre depindea de capacitatea de a percepe această comuniune prin forţa dragostei.

         Mânat de sentimentul de optimism pe care mi-l insufla această revelație, am scos din buzunar cercelul desperecheat al lui Füsun şi l-am pus în locul rujului. Inainte de-a scoate

din buzunar cerceii cu perle ai tatei, muzica aceea mă purta cu gândul la străzile Istanbulului de altădată, la iubirile pasionale despre care povesteau cuplurile de pe vremuri, ce îmbătrâneau ascultând radioul prin case de lemn, şi la îndrăgostiţii netemători care-şi distrugeau întreaga viaţă din pricina dragostei. Îmi dădeam seama, îmboldit şi de vocea

melancolică a femeii de la radio, că Füsun avusese dreptate, că nici ea n-avusese alt mijloc de-a se proteja în afară de căsnicie, de vreme ce eu avusesem de gând să mă căsătoresc cu altcineva. Pe când cugetam astfel, m-am pomenit spunându-mi aceste cuvinte cu ochii la imaginea mea din oglindă. Eram însufleţit de acelaşi spirit jucăuş şi de aceeaşi inocenţă care mă stăpâneau în copilărie când mă apucam să fac experimente cu imaginea mea din oglindă şi simţeam deconcertat că, ímitând-o pe Füsun, m-aş fi putut detaşa de mine, aş fi putut să simt şi să gândesc tot ceea ce-i trecea ei prin inimă şi prin minte, aş fi putut să vorbesc prin gura ei,

aş fi putut pricepe ce simţea odată cu ea şi, totodată, aş fi putut deveni ,,ea“.

         Trebuie să fi rămas multă vreme în baie, buimăcit de descoperirea mea. Cineva a tuşit în faţa uşii, pesemne intenţionat. Sau a bătut în uşă. Nu-mi mai amintesc bine, pentru că ,,mi se rupsese filmul“. Obişnuiam să folosim această expresie în tinereţe, referindu-ne la momentele în care beam foarte mult şi nu ne mai aduceam aminte ce anume se petrecuse după aceea. Nu mai ţin minte cum am ieşit după aceea din toaletă, cum m-am aşezat la masă, sub ce pretext

a venit şi m-a luat de la uşă Çetin Efendi - pentru că n-aş fi putut coborî sub nici o formă scara singur -, pentru ca apoi să mă urce în maşină, şi nici cum am ajuns acasă. La masă se aşternuse o anumită tăcere; îmi amintesc de ea; nu ştiu, oare tăcuseră pentru că ploaia se mai domolise, sau pentru că nu se puteau preface că nu-mi băgau de seamă ruşinea, pe care n-o mai puteam ascunde, sentimentul de înfrângere, care mă sleise binişor, suferinţa, care dobândise o formă aproape palpabilă?

         În loc să devină suspicios din pricina liniştii care domnea în încăpere, ginerele lui Tarik Bey fusese cuprins de o adevărată frenezie a cinematografului, pe măsura expresiei mele cu ,,s-a rupt filmul“, şi vorbea, cu pasiune, dar şi cu dezgust, despre cinematografia turcească, despre mizeria filmelor care se turnau la Yeşil Çam, despre faptul că, totuşi, populaţia Turciei se dădea în vânt - pe atunci, acestea erau vorbe banale - după asemenea lucruri. Atunci a spus,

pesemne, Feridun Bey că, dacă s-ar fi găsit un investitor serios şi hotărât, care să nu fie avid de câştig, s-ar fi putut face filme minunate, că scrisese scenariul unui film în care Füsun ar fi putut să joace rolul principal dar că, din păcate, nu reuşea să găsească finanţare. Din toate aceste vorbe, mintea mea aburită de băutură nu reţinuse că soţul lui Füsun avea nevoie de bani şi că-mi mărturisea deschis acest lucru, ci că Füsun urma să devină, pe viitor, o vestită „stea a

filmului turcesc“.

         Îmi aduc aminte că, la întoarcere, în vreme ce stăteam tolănit, pe jumătate inconştient, pe bancheta din spate a maşinii conduse de Çetin, mi-o imaginam pe Füsun ca pe o actriţă renumită. Oricât de aghesmuiţi am fi, norii plumburii ai suferinţei şi ai confuziei noastre mentale tot ajung să se risipească la un moment dat, aşa încât vedem, preţ de o clipă, adevărul pe care intuim - credem - că toată lumea îl cunoaşte; în vreme ce contemplam, aşadar, pe întuneric, de pe bancheta din spate a maşinii conduse de Çetin Efendi, bulevardele oraşului, inundate de puhoaie, mintea mi s-a luminat brusc şi am ajuns la concluzia că Füsun şi soţul ei

mă chemaseră la masă pentru că vedeau în mine o rudă bogată care urma să vină în întâmpinarea viselor lor de a se lansa în cinematografie. Dar, sub înrâurirea optimismului

pe care mi-1 inducea băutura, faptul acesta nu-mi stârnea mânie, ci dimpotrivă, mă lăsam stăpânit de iluzia că Füsun avea să devină o actriţă cum nu se poate mai faimoasă, căreia avea să i se-nchine întreaga Turcie, şi o vedeam în faţa ochilor ca pe o atrăgătoare stea de film autohtonă: la gala primului ei film, care urma să aibă loc la cinematograful Seraiul, Füsun urma să-şi facă apariţia pe scenă la braţul meu, înconjurată de aplauze. Maşina tocmai trecea, de fapt, prin faţa cinematografului Seraiul din Beyoglu.

50

O văd pentru ultima oară

         Abia în dimineaţa următoare am avut revelaţia adevărului. Cu o seară înainte îmi fusese rănită mândria, fusesem luat peste picior, ba chiar umilit. Am tras, totodată, concluzia că nu însumi mă umilisem, alăturându-mă astfel stăpânilor casei, prin faptul că mă îmbătasem atât de tare, încât nu mai fusesem în stare să mă ţin pe picioare. M-am mai gândit că părinţii lui Füsun îşi însuşiseră această atitudine înjositoare, deoarece închiseseră ochii la faptul că fusesem invitat la ei acasă, deşi ştiau cât de îndrăgostit eram de fiica lor, pentru a veni în întâmpinarea aspirațiilor cinematografice puerile, prosteşti ale ginerelui lor. Nu aveam să-i mai văd niciodată pe oamenii aceia. Când am descoperit, în buzunarul sacoului, cerceii cu perle pe care mi-i dăduse tata, m-am bucurat. Îi înapoiasem lui Füsun cercelul desperecheat, dar nu le permisesem oamenilor acelora, care mă căutaseră doar pentru bani, să pună mâna pe preţioşii cercei ai tatei. Fusese bine că o văzusem pentru ultima oară pe Füsun, după ce suferisem un an întreg: dragostea pe care o nutream faţă de ea nu-şi avea obârşia în frumuseţea sau în personalitatea ei, ci în reacţia subconştientului meu la căsătoria cu