Sibel. Îmi amintesc că, deşi nu-l citisem niciodată pe Freud, foloseam de foarte multe ori noţiunea de ,,subconştient“, despre care citisem în ziare şi auzisem în stânga şi-n dreapta, pentru a explica ceea ce mi se-ntâmpla în acea perioadă a vieţii. Strămoşii noştri îşi aveau djinnii, care pătrundeau în ei şi-i determinau să săvârşească lucruri nedorite. Iar eu îmi aveam „subcon-

ştientul“ care, dincolo de faptul că mă determinase să îndur toate acele suferinţe de dragul lui Füsun, mă împinsese să săvârşesc şi lucruri ruşinoase, pe care nu le socoteam pe potriva firii mele. Nu trebuia să mă las amăgit de el, trebuia să deschid o pagină nouă în viaţa mea şi să uit tot ce avea legătură cu Füsun.

         Ca un prim pas în această direcţie, am scos invitaţia pe care mi-o trimisese din buzunarul de la piept al sacoului şi am rupt-o în bucăţele, odată cu plicul în care se afla. A doua zi am zăcut în pat până la prânz şi am decis ca, din acel moment, să mă ţin departe de obsesia către care mă antrenase subconștientul meu. Faptul că-mi exprimam suferinţa şi

înjosirea printr-un cuvânt nou îmi împrospăta forţele, aşa încât să pot lupta cu ele. Mama, care vedea că eram mahmur şi că nu voiam nici măcar să mă dau jos din pat, a trimis-o pe

Fatma Hanim în Pangalti, ca să ia caride pentru masa de prânz şi a pus-o să gătească, într-o oală de pământ, caride cu usturoi şi anghinare cu ulei de măsline şi multă lămâie, aşa cum îmi plăcea mie. În timp ce mâncam încet, delectându-mă cu gustul bucatelor, satisfăcut de hotărârea de a nu mă mai vedea niciodată cu Füsun şi cu familia ei, am băut cu mama

câte un pahar de vin alb, iar mama mi-a povestit că Billur, mezina vestitei familii Dagdelen, îmbogăţită din afacerile cu căi ferate, terminase liceul în Elveţia şi împlinise optsprezece

ani cu o lună în urmă. Familia, care continua să se ocupe de antreprenoriat în construcţii, se afla într-o situaţie dificilă, pentru că nu putuse achita datoriile pe care le contractase la bănci în virtutea cine ştie căror prietenii şi ruşfeturi; a adăugat că, din câte auzise, voiau s-o mărite pe fată înainte de-a ieşi la iveală problemele cu care se confruntau – lumea se aştepta să dea faliment.

         - Se zice că fata e foarte frumoasă! a spus ea apoi, stăruitor. Dacă vrei, mă duc să arunc eu un ochi în locul tău. Nu mă rabdă inima să te văd bând aşa, seară de seară cu prietenii, de parcă aţi fi nişte ofiţeri de provincie.

         - Păi du-te s-o vezi, mamă dragă, am spus eu, fără urmă de zâmbet. Cu fata modernă pe care mi-am găsit-o şi-am curtat-o eu n-a ţinut. Să mai încercăm şi cu peţitoare.

         - Ah, dragul meu băiat, dacă-ai şti ce mult mă bucur de hotărârea asta! a spus mama. Sigur că, mai întâi, o să faceţi cunoştinţă, o să vă plimbaţi... Aveţi în faţă o vară minunată,

vai, ce drăguţ! Şi sunteţi tineri. Ai grijă, poartă-te bine cu ea... Vrei să-ţi spun de ce n-a mers cu Sibel?

         În clipa aceea mi-am dat seama că ştia foarte bine de povestea cu Füsun, dar că, aşa cum se-ntâmpla şi cu djinnii strămoşilor noştri, voia să găsească o cu totul altă cauză lămuritoare pentru întâmplarea aceea dureroasă, aşa încât i-am fost profund recunoscător.

         - Era o fată foarte ambiţioasă, foarte mândră şi foarte orgolioasă, a spus mama, privindu-mă în ochi.

         A adăugat, de parcă mi-ar fi dezvăluit o taină:

         - De fapt, am intrat la idei când am aflat că nu-i plac pisicile.

         Nu-mi aduceam aminte de antipatia lui Sibel faţă de pisici, dar mama o spunea pentru a doua oară, ca introducere la denigrarea lui Sibel; am schimbat subiectul. Ne-am băut cafeaua împreună, în balcon, urmărind o înmormântare modestă. Chiar dacă mai vărsa uneori câteva lacrimi, exclamând ,,ah, bietul tău tată!“, mama n-avea probleme cu sănătatea, cu starea de spirit, cu atenţia. M-a informat că în sicriul aflat atunci în curtea moscheií, pe lespedea hărăzită morţilor, se afla unul dintre proprietarii vestitului bloc Belşugul din Beyoglu. Mi-a spus apoi, pentru a-mi descrie mai bine locul în care se afla clădirea respectivă, că la douã

case mai încolo se găsea cinematograful Atlas, aşa încât m-am pomenit visându-mă la premiera unui film în care Füsun urma să joace rolul principal. După masă am ieşit, m-am dus la Satsat şi m-am cufundat în lucru, încercând să mă conving că revenisem la viaţa „normală“ - cea de dinainte de Füsun şi Sibel.

         Faptul că ajunsesem s-o văd pe Füsun mă despovărase de o bună parte din suferinţa pe care o îndurasem luni de zile. În timp ce lucram la birou, cugetam, cu o parte a minţii şi,

adeseori, cu sinceritate, că mă lecuisem de boala dragostei, şi mă simțeam relaxat. Când mă sondam, în momentele de răgaz dintre felurite treburi, băgam de seamă cu bucurie că nu mai încercam nici un fel de dorinţă de-a o vedea. Nu se punea problema să mă mai duc vreodată în casa aceea dezgustătoare din Çukurcuma, în gaura aceea de şoareci înconjurată de ape şi de noroaie. Eram supărat pe mine însumi, deoarece găseam că exagerasem enervându-mă în

asemenea măsură pe ginerele acela nevârstnic şi mă înfuria şi nerozia de a-mi fi petrecut un an din viaţă pradă torturii pricinuite de iubirea pentru Füsun. Dar sentimentul pe care-l încercam împotriva mea nu era chiar mânie adevărată : doream să mă conving că începusem o altă viaţă, că suferinţa mea din dragoste se sfârşise şi vedeam în simțămintele noi, viguroase care mă stăpâneau o dovadă a faptului că existenţa mea se schimbase. Din această pricină am decis să mă revăd cu vechii prieteni, pe care-i neglijasem în ultimul timp, să mă distrez cu ei şi să mă duc la petreceri. (O vreme m-am ţinut însă departe de Zaim şi de Mehmet, în ideea că aceştia ar fi putut să-mi reînvie amintirile legate de Füsun şi Sibel, pe care doream să le dau uitării.) După ce beam temeinic pe la chefurile şi petrecerile nocturne şi după