ce trecea de miezul nopţii, îmi dădeam seama că mânia pe care o purtam în mine nu era, de fapt, îndreptată împotriva stupidităţii şi-a plictiselii pe care mi le sugerau înalta societate, ori împotriva mea, dată fiind obsesia care mă mistuia, ori împotriva vreunei alte persoane, indiferente, ci împotriva lui Füsun, apoi sesizam că, într-un ungher al minţii mele, bine pus sub obroc, mă

certam neîncetat cu ea, mă surprindeam cugetând că imposibilitatea de-a participa la viaţa amuzantă pe care o duceam eu şi viaţa în cuibul acela de şoareci înconjurat de ape din

Çukurcuma reprezentau alegerea ei, i se datorau ei, şi că nu era cazul să iau în serios pe cineva care, de fapt, se sinucisese contractând o căsătorie absurdă.

         Abdülkerim, prietenul meu din armată originar din Kayseri, al cărui tată era un moşier cu stare, îmi trimisese, după demobilizare, felicitări de Anul Nou şi de bairam de pe meleagurile natale, pe care-şi punea, grijuliu, semnătura înzorzonată, iar eu îl numisem comisionar la Satsatului la Kayseri. La patru zile după vizita mea la familia lui Füsun, 1-am dus pe Abdülkerim, de care nu prea mă mai ocupasem în ultimii ani cu ocazia vizitelor lui la Istanbul, deoarece intuiam că Sibel avea să-l găsească „Prea tradiţionalist“, la Garajul, unul dintre restaurantele deschise de curând, pe care lumea bună îl adoptase imediat, şi, pentru a mă simți bine, i-am depănat tot soiul de poveşti despre bogătaşii care frecventau restaurantul, o parte dintre ei venind chiar la masa noastră şi strângându-ne mâinile elegant, cordial. Mi-am dat însă seama curând că Abdülkerim era interesat nu atât de slăbiciunile, de suferinţa şi de latura umană a oamenilor, cât de viaţa sexuală, de scandalurile şi de viaţa domestică a unor persoane înstărite din Istanbul, pe care le cunoştea in mică măsură, şi că stăruia, rând pe rând, asupra tinerelor care se culcau cu feluriţi bărbaţi fără a se căsători, ba chiar fără a se logodi cu ei, ceea ce mă deranja. Poate că tocmai din acest motiv, către sfârşitul serii am fost copleşit

de un imbold cu totul diferit de al lui şi i-am vorbit de propria-mi poveste, de dragostea pe care i-o purtam lui Füsun, ca şi cum ar fi fost vorba de aventura unui alt bogătaş stupid. În vreme ce-i depănam povestea dragostei pe care o nutrea tânărul bogat, cunoscut şi îndrăgit în înalta societate pentru „fata de la tejghea“, care sfârşise prin a se căsători cu altcineva, am indicat cu mâna un tânăr care şedea la o masă aflată mai departe de noi, spunând că despre el era vorba, pentru ca Abdülkerim să nu intre la idei şi să-şi dea seama că era vorba de mine.

         - Mă rog, fata aia şmecheră s-a măritat, iar bietul individ a scăpat, a spus Abdülkerim.

         - De fapt, am tot respectul pentru riscurile pe care şi le-a asumat omul în numele dragostei, am spus eu. Logodna lui s-a rupt din cauza fetei...

         Pe chipul lui Abdülkerim şi-a făcut apariţia, preţ de o clipă, o expresie de înţelegere; îndată după aceea a început însă să-i urmărească încântat pe Hicri Bey, negustorul de tutun, pe soţia şi pe fiicele lui, ambele frumoase, care se îndreptau încet spre ieşire.

         - Cine sunt aceştia? a întrebat, fără să se uite la mine.

         Cea mai mică dintre fetele lui Hicri Bey, care erau amândouă înalte şi brunete, se numea, pare-mi-se, Neslişah şi-şi vopsise părul şaten.

         Nu-mi plăceau privirile pe care li le arunca Abdülkerim - pe jumătate ironice, pe jumătate admirative.

         - S-a făcut târziu, mergem? am spus eu.

         Am cerut nota. Am ieşit din restaurant şi n-am mai discutat nimic până când ne-am despărţit.

         Nu m-am îndreptat spre casă, spre Nişantaşi, ci spre Taksim. Îi înapoiasem cercelul lui Füsun, dar n-o făcusem în mod deschis, ci uitând cercelul în baie, de beat ce eram. Gestul meu era umilitor atât pentru ei, cât şi pentru mine. Pentru a-mi salva onoarea, trebuia să-i facă să simtă că nu fusese vorba de o greşeală, ci de un gest intenţionat. Apoi aveam să-i spun, zâmbind, lui Füsun un ultim ,,la revedere“, cu acea relaxare conferită de certitudinea că n-aveam de ce să-i mai cer scuze şi că n-aveam s-o mai văd niciodată. Poate că avea să fie cuprinsă de neliniște pricepând, în timp ce ieşeam pe uşă, că era ultima oară când mă mai vedea; eu urma să mă-nvălui însă într-o tăcere profundă, aidoma celei pe care mă făcuse ea s-o percep cu un an în urmă. Sau n-aveam să amintesc deloc de faptul că urma să nu ne mai

vedem niciodată, dar aveam să-i urez în aşa fel fericire pentru tot restul vieţii, încât avea să-şi dea seama că era ultimla oară când mă vedea şi avea s-o copleşească neliniştea.

         În vreme ce mergeam alene pe străzile în pantă din Beyoglu, îndreptându-mă spre Çukurcuma, mi-a trecut prin minte şi faptul că Füsun n-avea, poate, să se neliniştească, pentru că era fericită alături de soţul ei. În cazul acesta, adică în cazul în care-1 putea iubi pe bărbatul acela banal până într-atât încât să aleagă să trăiască, în condiţii grele, în casa aceea dărăpănată, nici eu nu doream, de fapt, s-o mai văd începând din seara aceea. In vreme ce păşeam, în seara aceea de primăvară, la lumina palidă a felinarelor, pe ulițele înguste,

străbătând trotuare desfundate şi trepte ciuntite, vedeam, printre draperiile întredeschise de la ferestre, familii care închideau televizorul şi se pregăteau de culcare, soţi în vârstă, nevoiaşi, care mai fumau o ultimă ţigară, stând aşezaţi unul în faţa altuia, înainte de-a se cufunda în somn, şi eram convins că oamenii care locuiau în cartierele acelea tăcute de la periferie erau fericiţi.

         Am sunat la uşă. S-a deschis fereastra de la bovindoul celui de-al doilea etaj al clădirii. Tatăl lui Füsun a întrebat, în întuneric:

         - Cine e?

         - Eu.

         - Care ,,eu“?

         Stăteam acolo, gândindu-mă să fug, când mama ei a deschis uşa.

         - Tanti Nesibe, nu doream nicidecum să vă deranjez la ora asta târzie...

         - Nu, Kemal Bey, poftim înăuntru.

         În vreme ce urcam scările, ea înainte, eu în urma ei, aşa cum se întâmplase şi când venisem prima oară,