în apartament, uşurat de hotărârea de a nu mă mai lăsa umilit niciodată, dar de îndată ce am văzut-o, inima a prins să-mi bată ruşinos de repede. Stătea aşezată în faţa televizorului, împreună cu tatăl ei. Când m-au văzut, s-au ridicat amândoi în picioare, derutați şi fâstâciți, dar băgând de seamă starea jalnică în care mă aflam şi faptul că duhneam a băutură, s-au comportat de parcă şi-ar fi cerut scuze pentru ceva. In primele patru-cinci minte, de care nu-mi face deloc plăcere să-mi amintesc, am spus, cu efort, că mă abătusem pe-acolo pentru că eram în trecere, că-mi ceream nenumărate scuze pentru că-i deranjam, numai că eram preocupat de un nnumit lucru şi voiam să-I discut cu ei. Am aflat că soţul lui Füsun nu era acasă (,,Feridun s-a dus la prietenii lui care se-ndeletnicesc cu cinematografia“). N-am fost însă în stare să vorbesc. Mama ei s-a dus la bucătărie să facă nişte ceai. Când tatăl ei a ieşit din cameră, fără să invoce măcar vreun pretext oarecare, am rămas singuri.

         -Îmi cer mii de scuze, am spus eu, în vreme ce ne uitam amândoi la televizor. În ziua aceea ţi-am lăsat cercelul lângă periuţele de dinti, dar nu pentru că eram rău intenţionat, ci

pentru că eram beat. Aş fi vrut însă să ţi-1 pot înapoia aşa cum trebuie.

         - Cercelul meu nu se afla lângă periuţele de dinţi, a spus ea, încruntând din sprâncene.

         În vreme ce ne aruncam unul altuia priviri care se străduiau să discearnă despre ce era vorba, tatăl ei a adus, într-un bol, nişte budinca de griş cu fructe, spunând c-o adusese special

pentru mine. Am luat prima înghiţitură şi am elogiat budinca îndelung. Am tăcut apoi o clipă cu toţii, de parcă aş fi venit acolo, în toiul nopţii, anume pentru budinca aceea. Mi-am dat seama atunci, cu toată starea de ameţeală care mă stăpânea, că cercelul nu fusese decât un pretext şi că venisem, desigur, acolo pentru a o vedea pe Füsun. Iar Füsun mă chinuia, spunând că nu văzuse cercelul. Mi-am spus, în răstimpul acelei tăceri, că suferinţa de a nu o vedea pe Füsun era cu mult mai pustiitoare decât umilința la care mă supuneam atunci pentru a o vedea. Ştiam, totodată, că acceptasem deja situaţii cu mult mai înjositoare pentru a nu mai avea parte vreodată de chinul de a n-o vedea. Eram însă mai lipsit de apărare în faţa umilinţei. Neştiind ce aveam de făcut, sfâşiat cum eram între teama de a nu fi umilit şi suferinţa de a n-o o mai putea vedea, m-am ridicat în picioare.

         L-am văzut în faţa mea pe prietenul de odinioara, canarul. Am făcut un pas spre colivie. Privirile mele s-au încrucişat cu cele ale păsării. Odată cu mine se ridicaseră în picioare şi

Füsun şi părinţii ei - uşuraţi, pesemne, că plecam. Am priceput limpede că, chiar de-ar fi fost să mai vin vreodată pe la ei, n-aş fi putut s~o înduplec pe Füsun, care era deja căsătorită şi se arăta interesată de mine pentru că eram bogat. ,,O văd pentru ultima oară !“ mi-am spus eu în sinea mea. N-aveam să mai calc niciodată pe-acolo.

         Tocmai atunci a sunat soneria. Am comandat, la ani după consumarea evenimentelor, acest tablou în ulei care imortalizează acea scenă, adică momentul în care ne-am răsucit cu

toţii spre uşă, la țârâitul soneriei, care s-a auzit în vreme ce eu schimbam priviri cu canarul, iar Füsun, mama şi tatăl ei ne urmăreau de undeva din spate. Deoarece pictura a fost realizată din unghiul în care se afla canarul Lămâie, cu care mă identificam în mod ciudat în clipa aceea, nu se zăreşte chipul nici unuia dintre noi. Trebuie să afirm cu mândrie că pictorul care a plăsmuit acest tablou, la a cărui vedere mi se umezesc întotdeauna ochii, înfăţişând-o pe cea care a fost dragostea vieţii mele din spate, exact aşa cum mi-o aminteam eu, a zugrăvit, întocmai aşa cum i-am istorisit, întunericul care se zărea printre draperiile pe jumătate trase, cartierul Çukurcuma, atunci cufundat în beznă, şi interiorul ĭncăperii.

         Tocmai atunci, tatăl lui Füsun a aruncat o privire pe fereastra bovindoului, în oglinda orientată către faţada casei, şi ne-a anunţat că persoana care tocmai sunase era un copil din vecini, după care a coborât să deschidă uşa de la stradă. S-a aşternut tăcerea. M-am îndreptat către uşă. In vreme ce mă îmbrăcam cu pardesiul, priveam tăcut înaintea mea. Am deschis uşa şi, în clipa aceea, am trăit iluzia că aceea putea fi scena ,,răzbunării“, pentru care mă pregăteam şi la care mă gândeam de un an de zile, fără să mi-o mărturisesc nici măcar mie.

         - La revedere, am spus eu.

         - Kemal Bey, a spus tanti Nesibe. Nu-ţi putem spune ce mult ne bucurăm că ne-ai bătut la uşă în timp ce treceai pe-aici!

         I-a aruncat o privire lui Füsun:

         - Nu te uita că stă bosumflată; se teme de tatăl ei. Dar şi ea s-a bucurat să te vadă, cel puţin la fel de mult ca noi.

         - Vai, mamă, te rog! a spus draga mea.

         Chiar dacă mi-a trecut prin minte să încep ceremonia de despărţire prin vorbe de genul ,,de fapt, n-aş mai fi putut suporta prea mult s-o văd brunetă“, ştiam că ele nu erau adevărate, că aş fi îndurat toate suferințele din lume pentru ea şi că faptul acesta avea să mă distrugă.

         - Nu, nu, Füsun mi s-a părut foarte bine, am spus eu, şi am privit-o atent pe Füsun în adâncul ochilor. De fapt, mi-a făcut plăcere să văd cât de fericită eşti.

         - Iar nouă ne-a făcut plăcere să te vedem pe dumneata, a spus tanti Nesibe. Acum ți-ai făcut un obicei din a veni pe la noi, aşa că te aşteptăm să vii mereu.

         - Tanti Nesibe, e ultima oară când mai vin pe-aici, am spus eu.

         - De ce? Nu-ţi place noul nostru cartier?

         - Acum e rândul dumneavoastră, am spus eu pe un ton glumeț, afectat. Am să-i spun mamei să vă invite pe la noi.

         Am coborât