- Noapte bună, fiule, a spus cu blândeţe Tarik Bey, cu care m-am petrecut la uşă.

Copilul din vecini tocmai îi dădea un pachet, spunându-i ,,m-a trimis mama“.

         În timp ce aerul curat de afară îmi mângâia, răcoros, chipul, m-am gândit că n-aveam s-o mai văd niciodată pe Füsun şi am fost încredinţat, o clipă, că mă aştepta o viaţă fericită, lipsită de necazuri şi griji. Mi-am imaginat că Billur, fata familiei Dagdelen, pe care mama urma să se ducă s-o vadă pentru mine, era o persoană plăcută. Dar, cu fiecare pas pe care-1 făceam, simţeam că mă-ndepărtam de Füsun şi că mi se rupea o fărâmă din inimă. În vreme ce urcam panta din Çukurcuma, îmi simţeam sufletul zbuciumându-se pentru a reveni la locul acela pe care-l lăsam în urmă, dar mă gândeam că trebuia să rabd şi să sfârşesc odată cu povestea

aceea.

         Mersesem mult. Ceea ce trebuia să fac în acele momente era să găsesc ceva cu care să-mi omor vremea, să fiu tare. Am intrat într-o cârciumă care era pe cale să se închidă, am

băut două pahare de rachiu şi am mâncat o felie de pepene galben, înconjurat de un fum greu de ţigară, de un albastru intens. Când am ieşit la aer, sufletul şi trupul meu mă făceau să simt că nu mă îndepărtasem încă de casa lui Füsun. Pesemne că în acest răstimp mă rătăcisem. Pe o stradă îngustă m-am petrecut cu o umbră familiară şi am fost străbătut, o clipă, ca de un curent electric:

         - Ooo, bună seara! a spus umbra.

         Era Feridun Bey, soţul lui Füsun.

         - Ce coincidenţă! am spus eu. Tocmai vin de la dumneavoastră.

         - Aşa?

         Am fost din nou uimit de tinereţea - ar fi trebuit să spun, oare, aerul de copil? - al tânărului soţ.

         - De când am venit data trecută mă tot gândesc la povestea cu filmul, am spus eu. Aveţi dreptate. Şi în Turcia trebuie să se facă filme de artă, la fel ca-n Europa... Nu i-am vorbit lui Füsun despre lucrul acesta, pentru că nu eraţi acasă. Ce-ar fi să discutăm într-o seară despre acest subiect ?

         Am băgat de seamă că Feridun Bey, care era cel puţin la fel de beat ca mine, fusese o clipă deconcertat de această propunere.

         - Să trec marţi seara şi să vă iau de la uşa casei? Am întrebat eu.

         - Să vină şi Füsun, nu-i aşa?

         - Bineînţeles, intenţia noastră este, pe de o parte, să facem filme de artă, ca în Europa, iar pe de altă parte s-o distribuim pe Füsun în rolurile principale din aceste filme.

         Ne-am zâmbit o clipă unul altuia, ca doi vechi prieteni care, după ce au fost vreme îndelungată colegi de şcoală şi de armată, trecând prin tot soiul de lipsuri, nutresc iluzia

îmbogăţirii. L-am privit cu atenţie pe Feridun Bey în ochii aceia de copil, pe care abia izbuteam să-i disting la lumina lămpii de pe stradă, după care ne-am despărţit în tăcere.

51

Fericirea nu înseamnă altceva decât

să fii aproape de persoana iubită

         Îmi amintesc că, odată ajuns în Beyoglu, am găsit vitrinele scăldate-n lumină şi mi-a făcut plăcere să mă alătur mulţimii care se revărsa din cinematografe. Sufletul îmi era cuprins

de bucuria de a trăi, de o fericire intensă, pe care nu mi-o puteam tăinui nici mie. Poate că, după ce-mi imaginasem că Füsun şi soţul ei mă invitaseră la ei acasă pentru a mă determina să investesc bani în fanteziile lor cinematografice absurde, s-ar fi cuvenit să consider că mă găseam într-o situaţie înjositoare şi să mă jenez, dar fericirea care-mi cuprinsese inima era atât de vie, încât nu eram nicidecum preocupat de ruşinea mea. Eram obsedat, în acele clipe, de o

imagine: în seara premierei noastre, când avea să se adreseze de pe scenă mulţimii în admiraţie, cu microfonul în mână, la cinematograful Seraiul - sau poate că la Noul Înger ar fi fost mai bine? -, Füsun avea să-mi multumească mai mult decât tuturor celorlalţi. Când aveam să urc pe scenă, în calitatea mea de realizator înstărit al unui film de artă, cei care aveau să fie la curent cu bârfele pe seama noastră aveau să-şi spună-n şoaptă că tânăra vedetă se îndrăgostise de producător în timpul turnării filmului, despărţindu-se de soţul ei, iar fotografia noastră, realizată în timp ce Füsun mă sãruta pe obraji, avea să apară in toate ziarele.

         Sincer vorbind, nu mai e nevoie să stărui asupra reveriilor de acest fel, pe care mintea mea nu înceta să le plăsmuiască în acele zile, asemenea rarelor flori de osmundă care se

cufundă-n somn secretând singure un elixir pe bază de opium. Pentru că, aidoma majorităţii bărbaţilor turci care fac parte din lumea mea şi care ajung în situaţia mea, nici eu nu făceam altceva decât să-mi inchipui felurite lucruri despre femeia de care eram îndrăgostit nebuneşte, în loc să înţeleg ce anume gândea ori la ce anume visa ea. La două zile dupã aceea, când i-am luat de la uşă pe ea şi pe Feridun, cu Chevroletul condus de Çetin Efendi, am simţit, de cum am dat ochii cu Füsun, că nimic nu putea aduce cu reveriile pe care le zămislea neobosit mintea mea; vederea ei mã făcuse însă atât de fericit, încât nu mi-am pierdut voioşia.

         I-am poftit pe tinerii căsătoriţi pe bancheta din spate a maşinii, m-am aşezat în faţă, lângă Çetin, şi, pe când treceam pe străzile cufundate-n umbră, prin pieţele prăfuite şi haotice

ale oraşului, am încercat să destind atmosfera, întorcàndu-mă mereu în spate şi glumind cu ei. Füsun se îmbrăcase cu o rochie de culoarea portocalei roşii şi a focului. Nu se-ncheiasc la primii trei nasturi de sus, pentru a-şi lăsa pielea în voia brizei înmiresmate ce adia dinspre Bosfor. Imi aduc aminte că, ori de câte ori mă răsuceam pentru a spune ceva, în vreme ce maşina înainta hurducându-se pe drumurile pavate cu piatră cubică ce şerpuiau de-a lungul Bosforului, sufletul îmi era cuprins de un soi de fericire. Nu peste mult timp am priceput că cel mai emoționat dintre noi, în