acea primă seară, când ne-am dus la restaurantul Andon din Büyükdere – la fel ca şi în celelalte seri în care aveam să ne-ntâlnim pentru a discuta despre proiectul nostru cinematografic – eram, de fapt, eu.

         De îndată ce şi-a ales antreurile de pe platourile aduse de bătrânii chelneri greci, Feridun Bey, a cărui încredere în sine îmi stârnea puţină invidie, a început să vorbească:

         - Pentru mine, cinematograful reprezintă totul în viaţă, Kemal Bey, a spus el. Vă spun asta ca să nu vă lăsaţi înşelat de vârsta mea şi să mă priviți cu încredere. De trei ani mă aflu chiar în inima Yeşilçamului, aşa încât mă socotesc foarte norocos. Îi cunosc pe toţi. M-am ocupat de amenajarea platourilor, cărând lumini şi decoruri, dar am fost şi asistent de regie. Am scris, de asemenea, unsprezece scenarii.

         - Nu numai că toate au fost ecranizate, dar s-a mai făcut şi treabă foarte bună, a spus Füsun.

         - Mi-aş dori mult să văd filmele acelea, Feridun Bey.

         - Sigur, o să mergem, Kemal Bey. Cele mai multe dintre ele continuă să ruleze la cinematografele de vară, iar o parte dintre ele în Beyoglu. Nu sunt însă mulțumit de peliculele

acelea. Cei de la Konak Film îmi spuneau că, dacă aş fi fost de acord să realizez asemenea lucruri, m-aş fi putut apuca de regie. Dar eu nu vreau să regizez aşa ceva.

         - Despre ce fel de filme e vorba?

         - Chestii comerciale, melodramatice, pentru piaţă. Nu vă duceți niciodată la filme turceşti?

         - Foarte rar.

         - Bogătaşii noştri care au dat cu nasul prin Europa se duc la filmele turceşti doar ca să-şi bată joc de ele. Şi eu gândeam aşa când aveam douăzeci de ani. Acum însă nu mai dispreţuiesc filmele autohtone, ca pe vremuri. Şi lui Füsun îi plac foarte mult.

         - Pentru Dumnezeu, instruiți-mă şi pe mine, ca să-mi placă şi mie! am spus eu.

         - Am să vă instruiesc, a spus Feridun, zâmbind cu sinceritate. Dar nu vă faceti griji, filmele pe care le vom turna graţie dumneavoastră nu vor fi de genul acesta. Nu vom face, de pildă, un film în care Füsun va deveni în trei zile o doamnă, datorită guvernantei franțuzoaice, după ce va ajunge de la ţară la oraş.

         - Drept să spun, eu m-aş certa imediat cu guvernanta, a spus Füsun.

         - Sau, de pildă, în filmul nostru nu va exista o Cenuşăreasă, dispreţuită de rudele ei cu stare pentru că este săracă, a continuat Feridun.

         - Mi-aş dori, de fapt, să joc rolul rudei sărace, dispreţuite de ceilalţi, a spus Füsun.

         Simțeam în cuvintele ei nu atât ironie la adresa mea, cât o anumită uşurătate şi o voioşie care mă făceau să sufăr. Am evocat, în această atmosferă de superfĭcialitate, amintiri comune de familie, o plimbare prin Istanbul făcută cu ani în urmă, împreună cu Füsun, în Chevroletul condus de Çetin, rude îndepărtate care locuiau pe străzi înguste, în cartiere la fel de îndepărtate, şi care fie muriseră, fie trăgeau să moară, precum şi multe alte lucruri. O dispută privitoare la prepararea midiilor umplute s-a sfârşit cu precizarea unui bucătar grec, nefiresc de palid, care venise tocmai de la bucătărie ca să ne spună că în ele se punea şi scorţişoară.

Feridun, pe care începusem să-l îndrăgesc pentru naivitatea şi vioiciunea sa plină de optimism, n-a încercat să insiste prea mult asupra viselor sale legate de scenarii şi film. Când

i-am lăsat acasă, am decis să ne revedem după patru zile.

         De-a lungul verii anului 1976 am cinat împreună în foarte multe restaurante de pe Bosfor, cu intenţia de a discuta despre filme. Ori de câte ori aveam să contemplu Bosforul de

la ferestrele acelor restaurante suspendate deasupra mării, aveam să-mi aduc mai apoi aminte, chiar şi peste ani de zile, cu aceeaşi tulburare, cum şovăiam între fericirea nemaipomenită de a sta la masă în faţa lui Füsun şi dorinţa de a-mi păstra cumpătul, pentru a o recuceri. În timpul meselor ascultam o vreme cu respect, ascunzându-mi mie însumi îndoielile pe care mi le trezeau, subiectele de film şi proiectele cinematografice ori analizele soţului ei privitoare la structura Yeşilçamului şi la tipologia spectatorilor turci şi, cum oful meu nu era „să-i dăruiesc spectatorului turc un film de artă în accepţiune occidentală“, complicam lucrurile - voiam, de

pildă, să văd un scenariu gata scris, numai că, înainte de a mă trezi cu acesta în faţa mea, mã arătam interesat de alt subiect.

         După ce am stat odată de vorbă cu Feridun - despre care descoperisem că era mai inteligent şi mai priceput decât foarte mulţi dintre angajaţii de la Satsat -, cu privire la costurile unui „adevărat“ film turcesc, am dedus că, pentru transformarea lui Füsun în stea de cinema, era necesar cam jumătate din preţul unui mic apartament situat pe străzile dosnice din Nişantaşi. N-am izbutit să trecem însă la fapte, şi aceasta nu din pricina sumei în sine, mare ori mică, ci din pricina sentimentului că venise vremea să-mi domolesc suferinţele pe care mi le provoca vederea lui Füsun, cu care mă-ntâlneam de două ori pe săptămână, sub pretextul

proiectelor cinematografice. In acele zile decisesem că, după atâtea chinuri, îmi era de ajuns. Mă codeam să doresc mai mult. Era ca şi cum ar fi trebuit să mă odihnesc puţin, după caznele la care mă supusese dragostea.

         Ideea de a ne duce, după mese, la Istinye, cu maşina condusă de Çetin, şi de a mânca „piept de pui“ 1 cu multă scorţişoară sau de a ne plimba la Emirgân, contemplând apele întunecate ale Bosforului, în timp ce mâncam vafe, râzând şi sporovăind, mi se părea a fi cea mai profundă fericire de pe lume. Îmi amintesc că într-o seară, când tihna de a mă afla în faţa lui Füsun, în localul La Iani, astâmpărase djinnii dragostei cuibăriţi în sufletul meu, am descoperit reţeta nespus de simplă a fericirii, pe care toată lumea se cuvine s-o cunoască, şi am început s-o repet încet în sinea mea: fericirea nu însemna altceva decât să te afli aproape

de persoana iubită. (Nu trebuie s-o iei în stăpânire imediat.) Cu puţin înainte de a-mi veni în