celălalt ţărm al Bosforului şi, văzând luminile tremurătoare ale vilei în care-mi petrecusem primăvara alături de Sibel, băgasem de seamă că mă lecuisem de cumplitele dureri din dragoste care-mi sfâşiau atunci pântecele.

         In vreme ce stăteam la masă cu Füsun, nu numai că suferinţa aceea insuportabilă se făcea nevăzută, dar şi uitam pe dată că, până cu puţin timp în urmă, durerile pe care le-nduram mă făceau să cuget, uneori, la sinucidere. Pentru că, odată aflat alături de ea, durerea mea seca, uitam cât de mult mă epuizase suferinţa şi socoteam că revenisem la vremurile „normale“ de altădată, lăsându-mă purtat de iluzia că eram puternic, ferm, ba chiar liber. După primele trei

    1. Un gen de budincã.

întâlniri, când constatasem că suişurile şi coborâşurile acestea se succedau în mod sistematic, am luat cu mine şi am păstrat, gândindu-mă, în vreme ce stăteam în faţa ei în felurite restaurante de pe Bosfor, la chinurile pe care aveam să le-ndur mai târziu, când urma să mi se facă dor de ea, unele obiecte de pe mesele la care ne aflam, ca să-mi aducă aminte de fericirea pe care o traiam atunci şi să mă-ntărească în clipele de singurătate. De pildă, Füsun şi-a vârât în gură această linguriţă de tablă şi s-a jucat cu ea îndelung, pentru că se plictisea în timp ce eu şi soţul ei ne cufundaserăm într-o mică discuţie despre fotbal la restaurantul lui Aleko din

Yeniköy - faptul că amândoi eram suporterii lui Fenerbahçe era de bun augur, căci nu ne prilejuia nici un fel de dispute superficiale. Cât despre această solniță, a ţinut-o în mână

multă vreme, cu ochii la un vas sovietic ruginit care trecea prin faţa ferestrei, foarte aproape de noi, tocmai când se folosea de ea, şi a cărui elice a făcut să se cutremure sticlele şi paharele de pe masa noastră. La cea de-a patra întâlnire, Füsun a aruncat pe jos acest cornet căruia îi ronţăise marginea după ce mâncase îngheţată cumpărată de la Zeynel, în Istinye, iar eu, care veneam din urmă, l-am vârât în buzunar cât ai clipi din ochi. Când reveneam acasă mă uitam la lucrurile de felul acesta cu mintea înceţoşată de băutură, iar după două-trei zile le duceam şi le puneam alături de celelalte obiecte preţioase din blocul Compasiunea, ca să nu-i atragă atenţia mamei, şi încercam să-mi alin suferinţa, care se deştepta molcom în mine, jucându-mă cu ele.

         In acele zile de primăvară şi vară m-am apropiat de mama, încercând faţă de ea un sentiment de camaraderie pe care nu-l avuseserăm niciodată pe vremuri unul faţă de altul.

Acesta se datora, desigur, faptului că ea-l pierduse pe tata, iar eu o pierdusem pe Füsun. Pierderile acestea ne maturizaseră pe amândoi şi ne făcuseră să devenim mai toleranţi. În ce

măsură era însă mama la curent cu pierderea mea? Ce-ar fi gândit dacă ar fi găsit cornetele de îngheţată sau lingurile folosite de Füsun? Oare îl iscodea pe Çetin, ca să afle pe unde umblam? Uneori, în clipele de nefericire, îmi puneam tot soiul de întrebări privitoare la asemenea lucruri şi eram departe de a-mi dori ca mama să-şi facă sânge rău pentru mine, să creadă, potrivit expresiei ei, ,,că săvârşeam lucruri necuvenite, pe care aveam să le regret toată viaţa“, din pricina unei obsesii inacceptabile.

         Uneori mă arătăm mai fericit şi mai vesel decât eram în realitate şi ascultam cu băgare de seamă, luând lucrurile în serios, relatările mamei privitoare la particularităţile fetelor

pc care le cerceta pentru mine, precum şi poveştile legate de ele, fără a-i spune niciodată - nici măcar în glumă – că metoda peţitului tradiţional era o aberație. Mama se dusese s-o vadă pe fata mai mică a familiei Dagdelen, Billur, văzuse că-şi continuau „viaţa de mare risipă“, continuând să aibă bucătari şi slugi, deşi dăduseră faliment, recunoscuse că, da, fata avea un chip frumos, dar închisese subiectul spunând că era foarte scundă şi că doar nu era să mă căsătoresc cu o pitică (,,nu vreau fată mai scundă de 1.65, aşa că, aveţi grijă, nu vă-nsuraţi cu pitice !“, spunea mama încă de pe când eram adolescenţi). Mama ajunsese la concluzia că nici fata mijlocie a familiei Mengerli, pe care o cunoscusem şi eu la Clubul Mare din Büyükada, unde mă dusesem cu Sibel şi Zaim cu o vară în urmă, n-ar fi fost nimerită, pentru că fusese lăsată baltă de băiatul cel mai mare al familiei Avunduk, pe care-l iubise nebuneşte până mai ieri şi cu care credea că avea să se căsătorească, iar din câte aflase mama de curând, subiectul acesta fusese întors pe toate părţile de lumea bună. I-am susţinut toate investigaţiile de-a lungul verii, pentru că, din vreme-n vreme, eram convins că s-ar fi putut solda cu rezultate care m-ar fi putut face cu adevărat fericit şi pentru că socoteam, totodată, că aveau s-o scoată din singuratatea în care se retrăsese după moartea tatei. Uneori, spre prânz, mama, aflată la casa de vară din Suadiye, îmi dădea telefon la birou şi-mi spunea, de pildă, cu o meticulozitate de țăran care le explică vânătorilor unde s-au aciuat potârnichile mult râvnite, că o fată pe care-şi dorea foarte mult s-o văd obişnuia să vină în ultimele zile, spre seară, cu barca cu motor a familiei Işikçi, la debarcaderul vecinului Esat Bey şi că, dacă aş fi trecut şi eu în seara aceea, înainte de lăsarea întunericului, pe malul celălalt, aş fi putut s-o văd, ba chiar să fac cunoştinţă cu ea, dacă doream.

         Mama îmi dădea zilnic telefon la birou de cel puţin două ori, sub felurite pretexte, şi, după ce-mi povestea că-n ziua aceea găsise din nou în casa din Suadiye, într-un fund de

dulap, vreun lucru vechi de-al tatei - de exemplu, pantoful acesta de vară desperecheat, în alb-negru, pe care-l expun aici cu preţuire - şi plânsese îndelung, îmi cerea să nu înnoptez în Nişantaşi, pentru că singurătatea nu-mi făcea bine nici mie, şi-mi spunea că mă aştepta negreşit la cină, în Suadiye, implorându-mă să vin : „Te rog,