Uneori, venea şi fratele meu la cină, însoţit de soţie şi de copii. După masă, în timp ce mama şi Berrin discutau despre copii, despre rude, despre vechi deprinderi, despre preţurile

care creşteau necontenit, despre noile magazine, despre toalete şi ultimele bârfe, eu şi Osman ne aşezam sub palmier, în locul în care stătea cândva tata în şezlong, singur, visând la iubitele lui de taină, cu ochii la Insule şi la stele, şi vorbeam despre companii şi despre afacerile rămase de pe urma lui. Fratele meu îmi spunea, fără să insiste totuşi, aşa cum făcea adeseori în cele zile, că trebuia să fiu şi eu asociat la noua companie pe care o-nfiinţase cu Turgut Bey, adăuga cu jumătate de gură că procedase foarte bine numindu-l pe Kenan în fruntea acesteia, că greşeam nefiind în termeni buni cu el, că în momentele acelea greşeam din nou neintrând

în acea afacere, că aceea era ultima şansă de a mă răzgândi, că nu trebuia să-mi pară rău mai târziu, iar apoi spunea că păream să fug, nu doar în privinţa afacerilor, ci şi a vieţii sociale, de el, de prietenii noştri comuni, de reuşită, de fericire şi mă întreba, ridicând din sprâncene, „ce ai ?“.

         Iar eu îi răspundeam că moartea tatei şi ruperea logodnei cu Sibel mă obosiseră şi că mă închisesem oarecum în mine. Într-o seară fierbinte de iulie i-am spus că eram cuprins de o plictiseală intensă şi de dorinţa de a rămâne singur şi mi-am dat seama, după expresia zugrăvită pe chipul lui, că în mintea lui Osman asta arăta ca un soi de nebunie. Simţeam că, din punctul lui de vedere, nivelul smintelii mele era deocamdată tolerabil, dar că, dacă ciudăţenia de care dădeam dovadă urma să sporească, avea să şovăie între ruşinea determinată de cleveteala pe seama noastră şi plăcerea de a se folosi de pretextul nebuniei împotriva mea,

în afaceri. Recurgeam însă la acest raţionament îngrijorat în zilele de după întâlnirea cu Füsun, când mă simţeam bine; la câteva zile după aceea, când tânjeam dureros după ea, nu mă mai interesa decât persoana ei. Cât despre mama, ea intuia, pe de o parte, obsesia şi tenebrele din sufletul meu, care o îngrijorau, dar pe de altă parte nu voia să ştie de ele. Iar eu, aidoma ei, nici nu mă-ntrebam ce anume ştia, nici nu voiam să aflu că ştia mai mult - dacă era să fie aşa -

decât aş fi crezut eu despre dragostea mea faţă de Füsun. După fiecare revedere cu Füsun, îmi doream să cred, naiv cum eram, că iubirea pe care i-o purtam nu mai avea însemnătatea de pe vremuri şi încercam s-o conving şi pe mama că fixaţia mea era derizorie, neaducând niciodată vorba despre acest subiect. Odată i-am povestit pe nepusă masă, printre altele, spre a-i dovedi că nu aveam ,,complexe“, că-i invitasem o dată la masă, pe Bosfor, pe Füsun, fata mãtuşii Nesibe, croitoreasa, şi pe soţul ei şi că, altădată, mă dusesem să văd, la insistențele tânărului, unul dintre filmele turnate după scenariile lui.

         - Să dea Domnul să le fie bine! a spus mama. Auzisem că fata se culca cu totul soiul de oameni de film, cu personajele de la Yeşilçam, şi m-am necăjit. La ce să te aştepţi de la fetele care participă la concursuri de frumuseţe! Dar dacă zici că sunt bine...

         - Pare să fie o fată cu scaun la cap...

         - Te duci cu ei la cinematograf? Fii prudent, totuşi: Nesibe e tare bună la inimă, e amuzantă, dar e şi foarte intrigantă. Ce voiam să-ţi zic... In seara asta se dă o petrecere la debarcaderul lui Esat Bey, aşa că au trimis un om să ne invite şi pe noi. Du-te tu, iar eu am să cer să mi se aşeze fotoliul sub smochin şi am să mă uit la tine de departe.

52

Un film despre viaţă şi suferinţă

trebuie să fie sincer

         În anul 1976 am văzut împreună la cinematografele de vară, de pe la mijlocul lui iunie până pe la începutul lui octombrie, peste cincizeci de filme, ale căror bilete de intrare şi, în unele cazuri, fotografii de foaier şi anunţuri de mână, pe care aveam să le descopăr peste ani de zile la colecţionarii din Istanbul, sunt expuse aici, în muzeu. Aşa cum se-ntâmplă şi în serile când ne duceam la cârciumile de pe Bosfor, îi luam pe Füsun şi pe soţul ei, la vremea când prindea să se-ntunece, de la poarta casei lor din Çukurcuma cu maşina condusă de Çetin, aflam de la diverşi distribuitori cunoscuţi în ce cartier ori mahala rula filmul pe care urma să-l vedem, iar apoi dibuiam drumul într-acolo ghidaţi de Feridun, care notase totul pe hârtie. Istanbulul se-ntinsese şi se schimbase atât de mult din pricina incendiilor şi-a noilor construcţii, iar străzile sale înguste se aglomeraseră atât de tare în ultimii zece ani datorită nou-veniţilor, încât ne rătăceam adeseori, nu găseam drumul decât întrebând stăruitor în

dreapta şi-n stânga, ajungeam la filme pe fugă, în ultima clipă, iar uneori pãtrundeam în grădină pe întuneric şi nu ne dădeam seama unde ne aflam decât în pauza de cinci minute, când se aprindeau luminile.

         Eram uimit de fiecare dată de puhoiul de lume care se îmbulzea în cinematografele-grădină, în spațiile acelea melancolice înconjurate de ziduri văruite, de ateliere, de vechi

conace din lemn, gata să se prăbuşească, de blocuri cu două-trei etaje şi de nenumărate balcoane şi ferestre, pe care aveau să se ridice, peste ani, după tăierea duzilor şi a platanilor, blocuri, ori care aveau să fie transformate în parcări sau în mici terenuri de fotbal acoperite de covoare vechi din plastic. Vitalitatea debordantă a miilor de oameni care stăteau pe scaune şi mâncau seminţe, copleşiţi de tristețea filmelor melodramatice pe care le urmăream adeseori,

umanitatea acelor familii numeroase, a mamelor îmbrobodite cu basmale, a taţilor care trăgeau necontenit din ţigară, a copiilor care beau răcoritoare, a holteilor se confundau, în

mintea mea, cu povestea de pe peliculă.

         Pe ecranul unui asemenea cinematograf uriaş, în aer liber, m-am întâlnit pentru prima oară cu Orhan Gencebay,