regele filmelor şi al muzicii autohtone, care tocmai pătrundea, pe vremea aceea, în viaţa întregii naţiuni turce, prin intermediul cântecelor, filmelor, discurilor şi afişelor sale. Ne găseam pe o colină aflată în spatele noilor bidonviluri dintre Pendik şi Kartal, cu vedere spre Marmara, spre Insulele scăldate-n lumină şi spre nişte ateliere ori fabrici ale căror ziduri erau pline de tot soiul de sloganuri de stânga. Fuioarele de fum ca de bumbac ce ieşeau pe coşurile înalte ale Fabricii de ciment Yunus din Kartal, care colorau tot ceea ce se afla în jurul nostru în culoarea varului alb, imaculat, păreau şi mai albe în întunericul nopții, iar fărâmele de var se cerneau asupra spectatorilor asemenea unei zăpezi de basm.

         În film, Orhan Gencebay juca rolul unui tânăr pescar sărac pe nume Orhan. Mai exista şi-un bogătaş rău, care-i era protector şi căruia-i era fidel. În vreme ce fiul bogătaşuluí, şi mai îngrozitor, şi mai răsfăţat decât el, o viola îndelung, fără milă, împreună cu prietenii, pe Müjde Ar, aflată atunci la primul ei film, smulgându-i totodată hainele de pe ea, ca să vedem şi noi cum trebuie, cinematograful se cufundase-n tăcere. Orhan era nevoit să muşamalizeze afacerea, pentru că aşa-i poruncise protectorul său şi pentru că-i era devotat acestuia, după care se căsătorea cu Müjde. În acest răstimp, Gencebay mai interpreta o dată, cu amărăciune şi mânie, cântecul Ducă-se pe pustii lumea asta !, care-l făcuse celebru în întreaga Turcie.

         În momentele cele mai sentimentale ale filmului, ascultam trosnetul iscat de sutele de oameni care spărgeau seminţe-ntre dinţi, aşezaţi pe scaune (în prima clipă crezusem că se auzea zgomotul maşinilor de la fabrica din vecinătate), şi păream a ne confrunta, fiecare, cu propriile suferințe, acumulate de multă vreme. Dar atmosfera filmului, foiala oamenilor, veniţi acolo să se distreze, glumele spontane ale tinerilor veseli care stăteau în primele rânduri ale sectorului rezervat bărbaţilor şi, desigur, aspectele neverosimile ale povestii mă împiedicau să mă las în voia emoţiilor şi să-mi savurez spaimele reprimate. Când însă Orhan Gencebay se mânia şi cânta „totul este sumbru, unde e omenia !“, eram nespus de fericit că mă aflam în cinematograful acela, sub copaci şi stele, alături de Füsun. Priveam cu un ochi la ceea ce se petrecea pe ecran, în vreme ce cu celălalt ochi o urmăream pe Füsun cum îşi schimba mereu poziţia pe scaunul îngust, de la o scenă la alta, cum respira, cum îşi încrucişa picioarele, în blugi, unul peste nltul, timp în care Orhan Gencebay spunea „păcat că aşa e

soarta“, cum fuma, şi-mi făcea plăcere să încerc să ghicesc dacă împărtăşea sau nu sentimentalismul scenelor din film. Cum cântecul mânios interpretat de Orhan, obligat să se

însoare cu Müjde, dobândise accente de răzvrătire, m-am răsucit o clipă spre Füsun, cu o privire pe jumătate emoţionată, pe jumătate ironică, şi i-am zâmbit. Era atât de acaparată

de ceea ce vedea, încât nici măcar nu s-a întors să se uite la mine.

         Pescarul Orhan nu făcea dragoste cu soţia lui, ci se ţinea departe de ea, pentru că aceasta fusese violată. Când îşi dădea seama că măritişul cu Orhan nu pusese capăt suferinţelor ei, Müjde încerca să se sinucidă, dar Orhan o ducea la spital şi o salva. Când îi spunea soţiei sale, la revenirea de la spital, să-l ia de braţ, Müjde îl întreba, în cel mai înduioşător moment al filmului, „ţi-e ruşine cu mine ?“. Am simţit atunci că suferinţa tăinuită în sufletul meu sfârşea

prin a vibra. Gloata din cinematograf se cufundase şi ea cu totul în tăcere, pricepând imediat că era vorba de ruşinea de-a te însura şi de-a păşi braţ la braţ cu o tânără pângărită, care-şi pierduse fecioria.

         Am simţit şi eu ruşine, ba chiar furie. Era, oare, ruşinea determinată de faptul că se vorbea în mod atât de deschis despre virginitate şi onoare, sau ruşinea de-a urmări asemenea

lucruri alături de Füsun ? În timp ce gândeam aceste lucruri, o simţeam pe Füsun foindu-se pe scaunul de alături. Mai apoi, când copiii care se uitau la film din braţele mamelor lor au aţipit iar furioşii din primul rând, care le adresau în permanenţă replici eroilor de pe ecran, au tăcut, mi-am dorit nespus să ating braţul lui Füsun, care se găsea chiar alături de mine, căci stătea cu el încolăcit pe după spătarul scaunului.

         Cel de-al doilea film a făcut ca suferinţa din mine să devină suferinţa esenţială a întregii ţări şi a stelelor de pe cer, adică suferinţa din dragoste. De data aceasta, în faţa lui Orhan Gencebay se afla bruneta şi simpatica Perihan Savaş. Confruntat cu incredibile suferințe, Gencebay nu-şi pierdea cumpătul, ci recurgea, mândru, la o armă mai puternică - modestia şi asceza, care ne impresionează pe toţi - şi-şi rezuma atitudinea, rezumând în acelaşi timp şi filmul, printr-un cântec pe care vizitatorii muzeului îl vor asculta cu plăcere:

         „Cândva erai iubita mea / Îmi erai chiar alături, dorul meu / Acum ai aflat altă dragoste/ Să ai parte de fericire / Al meu este chinul, a mea suferinţa/ A ta să fie viaţa, a tal“

         Oare spectatorii să fi urmărit filmul mai în linişte pentru că era târziu, pentru că odraslele pe care le ţineau în braţe adormiseră, pentru că cei care beau limonadă şi se luptau cu năutul prăjit osteniseră, pentru că până şi gălăgioşii din primele rânduri se cufundaseră-n muţenie? Sau pentru că preţuiau atitudinea lui Orhan Gencebay, care-şi transformase suferinţa din dragoste în spirit de sacrificiu? Oare puteam să fac şi eu acelaşi lucru, puteam trăi nedorind altceva decât fericirea lui Füsun, fără a mă mai face de râs şi a-mi spori nefericirea? Oare dacă făceam tot ceea ce se cuvenea pentru ca ea să joace intr-un film turcesc m-aş fi simţit mai liniştit?

         Braţul lui Füsun nu se mai afla lângă mine. Când Orhan Gencebay i-a spus iubitei sale „fericirea să fie a ta, amintirile ale mele !“, cineva din primul rând a strigat „idiotule !“, dar

foarte puţini au râs, ĭncuviinţând astfel ce spunea. Tăceam cu toţii. Am cugetat atunci că acceptarea elegantă a înfrângerii reprezenta o formă de înţelepciune şi