Fără să vrea Debray se opri şi o privi pe baroană care se roşi până în albul ochilor.

— Citeşte, spuse ea.

Debray continuă:

"Când vei primi scrisoarea aceasta, nu vei mai avea bărbat. O, nu te alarma prea repede; nu vei mai avea bărbat, aşa cum nu vei mai avea fiică, adică mă voi afla pe unul din cele treizeci sau patruzeci de drumuri care duc dincolo de graniţele Franţei.

Îţi datorez explicaţii şi, deoarece eşti în măsură să le înţelegi perfect, ţi le voi da.

Ascultă deci:

O rambursare de cinci milioane mi-a fost reclamată azi-dimineaţă; am operat-o; alta, pentru aceeaşi sumă, a urmat-o imediat; o amân pentru mâine; plec astăzi pentru a evita acest mâine care mi-ar fi prea greu de suportat.

Înţelegi ce spun, nu e aşa, doamnă şi prea scumpă soţie?

Spun:

Înţelegi, deoarece dumneata cunoşti tot aşa de bine ca şi mine afacerile mele; le ştii chiar mai bine decât mine deoarece, dacă ar fi vorba să spun unde s-a dus jumătate din averea mea, altădată încă destul de frumoasă, n-aş fi în stare; în timp ce dumneata, dimpotrivă, ai putea să răspunzi perfect.

Căci femeile au instincte care nu dau greş; ele explică, printr-o algebră pe care au inventat-o, chiar şi minunea. Eu, care nu îmi cunoşteam decât cifrele, n-am mai ştiut nimic din ziua când cifrele m-au înşelat.

Ai admirat uneori repeziciunea prăbuşirii mele, doamnă?

N-ai fost întrucâtva uluită de topirea incandescentă a drugilor mei de aur?

Eu, mărturisesc, n-am văzut decât focul; să nădăjduim că dumneata ai mai găsit puţin aur în scrum.

Mă depărtez cu această speranţă mângâietoare, doamnă şi prea prudentă soţie, fără ca, în conştiinţa mea, să-mi reproşez câtuşi de puţin că te părăsesc.

Îţi rămân prietenii, scrumul în chestiune şi ― culmea fericirii ― libertatea pe care mă grăbesc să ţi-o înapoiez.

Cu toate acestea, doamnă, a venit momentul să plasez aci un cuvânt de explicaţie intimă.

Câtă vreme am nădăjduit că dumneata lucrai pentru binele casei noastre, pentru fericirea fiicei noastre, am închis cu filozofie ochii; deoarece însă ai făcut din casă o vastă ruină, nu vreau să slujesc de temelie pentru norocul altuia.

Te-am luat bogată, dar foarte puţin onorată.

Iartă-mă că îţi vorbesc cu sinceritatea aceasta; dar, pentru că probabil vorbesc numai pentru noi doi, nu văd de ce mi-aş sulemeni cuvintele.

Am sporit averea noastră, care timp de peste cincisprezece ani a mers crescând, până în momentul când catastrofe necunoscute şi încă de neînţeles pentru mine au hotărât asupra ei, răsturnând-o fără ca eu ― pot spune ― să fi fost vinovat.

Dumneata, doamnă, ai lucrat numai pentru sporirea averii dumitale şi ai izbutit, sunt convins pe deplin.

Te las deci, precum te-am luat, bogată dar foarte puţin onorabilă.

Adio.

Cu începere de astăzi voi lucra şi eu pentru mine.

Te rog să crezi în recunoştinţa mea pentru exemplul ce mi-ai dat şi pe care îl voi urma.

Soţul dumitale devotat,

Baron Danglars".

Baroana îl urmărise pe Debray din ochi, în decursul lungii şi penibilei lecturi; îl văzuse pe tânăr cum, în ciuda puterii lui de stăpânire, s-a schimbat o dată sau de două ori la faţă.

După ce termină, el strânse încetişor hârtia şi îşi reluă atitudinea îngândurată.

— Ei, ce e? întrebă doamna Danglars cu o încordare firească.

— Ce să fie, doamnă? glăsui Debray maşinal.

— Ce idee îţi inspiră scrisoarea?-

— Foarte simplă, doamnă; ideea că domnul Danglars a plecat cu bănuieli.

— Fără îndoială; dar asta e tot ce ai a-mi spune?

— Nu înţeleg, declară Debray cu o răceală de gheaţă.

— A plecat, a plecat de-a binelea, a plecat pentru totdeauna!

— O, să nu crezi, baroană! glăsui Debray.

— Nu, îţi spun, nu se va mai întoarce: îl cunosc, e un om nezdruncinat în toate hotărârile care se leagă de interesul lui. Dacă m-ar fi socotit folositoare la ceva, m-ar fi luat. Mă lasă la Paris pentru că despărţirea noastră îi poate servi proiectele. Ea e deci irevocabilă, astfel că sunt liberă pentru totdeauna, adăugă doamna Danglars cu aceeaşi expresie de rugă.

Dar, în loc să răspundă, Debray o lăsă în încordata întrebare a privirii şi a gândirii.

— Cum, nu-mi răspunzi, domnule? spuse ea în sfârşit.

— N-am decât o întrebare să vă pun: ce aveţi de gând să faceţi?

— Tocmai asta vroiam să te întreb, răspunse baroana cu inima palpitândă.

— A, îmi ceri un sfat? întrebă Debray.

— Da, îţi cer un sfat, spuse baroana cu inima încleştată.

— În cazul acesta, dacă îmi ceri un sfat, răspunse tânărul cu răceală, te povăţuiesc să voiajezi.

— Să voiajez? murmură doamna Danglars.

— Desigur. Aşa cum a spus domnul Danglars, eşti bogată şi perfect liberă. O absenţă din Paris va fi absolut necesară, îmi închipui cel puţin, după dubla explozie a ruperii căsătoriei domnişoarei Eugénie şi a dispariţiei domnului Danglars.

Este nevoie numai ca toată lumea să te ştie părăsită şi să te creadă săracă; nevestei falitului nu i s-ar ierta bogăţia.

Pentru primul caz e de ajuns să rămâi numai cincisprezece zile la Paris, repetând tuturora că eşti părăsită şi povestind celor mai bune prietene ale dumitale, care apoi vor da sfoară în lume, cum s-a produs părăsirea. Apoi vei pleca din palat, vei lăsa acolo bijuteriile dumitale, vei renunţa la bunurile lăsate de bărbat şi toţi au să-ţi laude dezinteresarea şi au să-ţi cânte imnuri.

Atunci se va şti că eşti părăsită şi se va crede că eşti săracă; numai eu cunosc situaţia dumitale financiară şi sunt gata să-ţi predau conturile ca un asociat cinstit.

Palidă, înmărmurită, baroana ascultase discursul cu tot atâta spaimă şi deznădejde, câtă linişte şi indiferenţă pusese Debray în vorbele lui.

— Părăsită? repetă ea. O, tare părăsită... Da, ai dreptate domnule şi nu se va îndoi nimeni cât sunt de părăsită.

Acestea au fost singurele cuvinte pe care femeia, aşa de mândră şi de puternic îndrăgostită, le-a putut răspunde lui Debray.

— Dar bogată, foarte bogată chiar, urmă Debray scoţând din portofel şi întinzând pe masă câteva hârtii.

Doamna Danglars îl lăsă să facă ce vrea, dându-şi silinţa să-şi înăbuşe bătăile inimii şi să-şi reţină lacrimile pe care le simţea mijind în colţul pleoapelor.

Dar, în cele din urmă, sentimentul demnităţii birui; iar dacă nu izbuti să-şi înfrâneze inima, putu cel puţin să nu verse o lacrimă.

— Doamnă, spuse