Aţi oferit un capital de o sută de mii de franci.

Asociaţia noastră a luat fiinţă în luna aprilie a anului acesta.

În mai au început operaţiunile noastre.

Am câştigat, în mai, 450.000 de franci.

În iunie, beneficiul s-a urcat la 900.000.

În iulie am adăugat acestui beneficiu, 1.700.000 de franci; este, ştiţi, luna bonurilor Spaniei.

În august am pierdut, la începutul lunii, 300.000 de franci; dar la 15 ale lunii ne-am refăcut, iar la capătul ei am luat revanşa; căci conturile noastre, puse la punct din ziua asociaţiei şi până ieri, când le-am încheiat, ne dau un activ de 2.400.000 de franci, adică 1.200.000 pentru fiecare.

Acum ― continuă Debray controlându-şi carnetul, cu metoda şi liniştea unui agent de schimb, găsim 80.000 de franci pentru dobânzile compuse ale sumei rămase în mâinile mele.

— Dar, întrerupse baroana, ce rost au dobânzile dacă niciodată banii nu au fructificat?

— Pardon, doamnă, spuse cu răceală Debray; aveam autorizaţia dumitale să-i fac să fructifice şi am uzat de ea.

Aşadar, patruzeci de mii de franci dobânzi partea dumitale, plus 100.000 de franci capitalul prim, adică 1.340.000 de franci dreptul dumitale.

Doamnă, continuă Debray, am avut precauţiunea să mobilizez banii dumitale alaltăieri, ― nu e mult de atunci, precum vezi şi parcă aş fi bănuit că mă vei chema să predau socotelile. Banii sunt aci, jumătate în bancnote, jumătate în bonuri la purtător.

Îţi spun astea şi sunt adevărate: deoarece nu socoteam casa mea destul de sigură, deoarece nu găseam notari destul de discreţi şi pentru că proprietăţile vorbesc cu glas mai tare chiar decât notarii; deoarece, în sfârşit, nu ai dreptul să cumperi şi nici să posezi ceva în afară de comunitatea conjugală, am păstrat toată suma aceasta ― astăzi singura dumitale avere ― într-o casetă sigilată, în fundul acestui dulap, iar pentru mai multă siguranţă m-am transformat eu însumi în zidar.

Acum, continuă Debray deschizând mai întâi dulapul şi apoi caseta, poftim, doamnă, opt sute de bancnote a câte o mie de franci fiecare, care seamănă, precum vezi, cu un album mare legat în fier; alături un cupon de rentă de 25.000 de franci; apoi un bon la vedere asupra bancherului meu, în valoare de aproximativ 110.000 franci şi deoarece bancherul meu nu e domnul Danglars, bonul va fi plătit ― poţi să fii liniştită.

Doamna Danglars luă maşinal bonul la vedere, cuponul de rente şi teancul de bancnote.

Întinsă pe masă, enorma avere părea un lucru foarte neînsemnat.

Cu ochii uscaţi dar cu pieptul năpădit de suspine, doamna Danglars o adună şi băgă caseta de oţel în poşetă, puse cuponul de rente şi bonul la vedere în portofel şi, în picioare, palidă, mută, aşteptă un cuvânt bun care s-o consoleze că este aşa de bogată.

Dar aşteptă zadarnic.

— Acum, doamnă, spuse Debray, ai o existenţă admirabilă, o rentă de aproximativ şaizeci de mii de lire, ceea ce e enorm pentru o femeie care nu va putea să ţină o casă mare măcar un an de zile. Îţi vei putea îndeplini toate fanteziile care vor putea să-ţi treacă prin minte; fără a mai pune la socoteală că dacă partea dumitale ţi se pare insuficientă, poţi să iei din a mea, doamnă; şi sunt dispus să-ţi ofer, ― o, cu titlu de împrumut, bineînţeles! ― tot ce posed, adică un milion şaizeci de mii de franci.

— Mulţumesc, domnule, răspunse baroana; mulţumesc; îmi dai mai mult decât îi trebuie unei biete femei care pentru multă vreme nu nădăjduieşte să mai reapară în lume.

Debray fu uimit un moment, dar îşi reveni şi făcu un gest care se putea traduce prin formula cea mai politicoasă de-a exprima ideea:

— Cum vrei!

Poate că doamna Danglars mai nădăjduise până atunci ceva; dar când văzu gestul nepăsător care îi scăpase lui Debray şi privirea piezişe care însoţea gestul, precum şi reverenţa profundă şi tăcerea semnificativă urmate de ele, înălţă capul, deschise uşa şi fără furie, fără zguduiri dar şi fără ezitare, se năpusti pe scară, nevroind măcar să adreseze un ultim salut celui care o lăsa să plece astfel.

— Eh, frumoase proiecte! ea va rămâne în palatul ei, spuse Debray după plecarea doamnei Danglars, va citi romane şi va dansa, nemaiputând să joace la bursă.

Luă carnetul şi şterse cu cea mai mare atenţie sumele pe care le plătise.

— Mai am un milion şaizeci de mii de franci.

Păcat că domnişoara de Villefort a murit. Femeia asta îmi convenea din toate punctele de vedere şi aş fi luat-o de nevastă.

Şi, flegmatic, potrivit obiceiului său, aşteptă să treacă douăzeci de minute de la plecarea doamnei Danglars, pentru a se hotărî să plece şi el.

În intervalul acestor douăzeci de minute, Debray aşternu cifre, cu ceasul lângă el. Diabolicul personaj, pe care orice imaginaţie aventuroasă l-ar fi creat cu mai multe sau mai puţine şanse dacă Le Sage nu dobândea prioritatea în capodopera sa Asmodeea, care smulgea acoperişul caselor ca să vadă înăuntru, ar fi gustat un spectacol ciudat dacă smulgea, în momentul când Debray aşternea cifrele, acoperişul micului edificiu din strada Saint-Germain-des-Prés.

Deasupra camerei unde Debray împărţise cu doamna Danglars două milioane şi jumătate, era o altă cameră, populată de asemeni cu persoane pe care le cunoaştem şi care au jucat un rol destul de important în evenimentele povestite de noi, ca să nu le reîntâlnim cu oarecare interes.

În camera aceasta se aflau Mercédès şi Albert.

Mercédès era mult schimbată în ultimele zile, nu pentru că pe vremea celei mai splendide situaţii desfăşurase fastul orgolios datorită căruia nu o mai recunoşti pe femeie de îndată ce ca ţi se prezintă în veşminte mai simple; de asemeni, nu pentru că ea căzuse în starea de deprimare în care eşti nevoit să îmbraci livreaua mizeriei; Mercédès era schimbată deoarece ochii ei nu mai străluceau, deoarece gura ei nu mai zâmbea, deoarece, în sfârşit, o stânjenire perpetuă oprea pe buze cuvântul rapid, lansat altădată de o minte pregătită în permanenţă.

Nu sărăcia ofilise mintea ei şi nici lipsa de curaj nu îi făcea împovărătoare sărăcia.

Coborâtă din mediul în care trăia, pierdută în noua sferă pe care şi-o alesese, asemenea fiinţelor ce ies dintr-un salon splendid iluminat pentru a trece subit