– Traiane, unchiul, unchiul! zise şi fetiţa şi răsucindu-şi gâtul îl pupă pe copil pe obraji, apăsat, cu poftă.

În acest timp, se apropie o cloşcă croncănind, cu o grămadă de pui de raţă care se şi revărsară printre picioarele lor; unii din ei se opreau pe labele picioarelor mamei, care aveau culoarea prafului şi o ciuguleau cu ciocurile lor late de unghiile degetelor.

– Vasilico, ia du-te tu pe măgură şi când o fi pâinea gata te chem eu, spuse mama. Hai că trebuie să vină şi tat-tău şi frati-tău şi te chem eu!

După ce fetiţa plecă, Ţugurlan se aşeză jos pe troscotul verde al bătăturii.

– Da’ unde e Grigore? întrebă el.

– E dus cu Pavelică la obor, să încerce să cumpere un cal, zise sora. Nu ţi-a spus că l-au dat afară?!

– Nu, răspunse Ţugurlan cu ochii mari.

– L-au dat afară şi pentru locul ăsta – femeia arătă cu mâna spre moară – ne-au scos ochii cu o mie de lei. Mai aveam strânşi vreo mie şi el s-a gândit să ia un cal.

– Şi voi ce faceţi, staţi aşa? întrebă Ţugurlan nedumerit.

– Nu ştiu ce e cu el... I-am spus să nu ia mia de lei şi nu ştiu ce mi-a bălmăjit, că ştie el ce face.

– A venit şi la mine şi mi-a spus şi n-am înţeles nimic! se miră din nou Ţugurlan.

– Uite-l că se întoarce, zise femeia, şi o strigă pe fetiţă să vină să mănânce pâine.

Armeanca se bucură când, îl văzu pe Ţugurlan. Se aşezară, toţi pe iarbă şi femeia băgă vătraiul în capul ţestului. Când scoase pâinea aproape că se îmbătară. Privirile li se lărgiră, chipurile li se făcură frumoase. Femeia se închină, iar Armeanca, fiul său cel mare şi Ţugurlan îşi luară pălăriile de pe cap. Femeia rupse pâinea şi le dădu bucăţi mari care în mâinile lor palpitară de dogoare şi abur, parcă ar fi fost vii. Începură să mănânce cu o lăcomie curată şi reculeasă şi timp de câteva minute nimeni nu scoase nici un cuvânt.

– Mă, borţosule, îl mângâie apoi Armeanca pe Traian cel mic. E bună pâinea, mă? Dar la secere de ce nu vreai să te duci?

Nu putuse cumpăra un cal, erau grozav de scumpi. Ţugurlan schimbă o privire cu soră-sa şi nu zise nimic.

– Şi acum ce-ai să faci, cumnate? se răsuci în cele din urmă Ţugurlan, ridicându-se să plece. Mi se pare că n-o să ai încotro şi o să trebuiască să iai pământ de la moşie.

Armeanca vru să răspundă, dar câinele începu să latre spre grădină şi se uitară toţi într-acolo. Ţugurlan rămase înmărmurit. Ion al lui Miai se apropie alergând şi strigând:

– Ţugurlane! Mă, Ţugurlane! Ha! Hai că m-au bătut ai lui Aristide!... Auzi tu, mă?!... M-au bătut!...

Săriră în picioare cu chipurile ţepene ca de lemn. Cu un glas încordat, dar păstrându-şi cumpătul, Ţugurlan întrebă ce este. Ion al lui Miai însă nu putu spune nimic limpede, numai înfăţişarea lui era grăitoare. Avea privirea înspăimântată şi buza de sus, cu mustaţa pe ea, i se strâmba într-un fel de neîndurat. Spunea ceva de nişte saci, adică chiar aceia cu care veniseră la moară, zicea că al lui e mai mare de cinci duble, a cerut să i-l cântărească şi i-a cântărit Tache.

– Ei, şi? întrebă Ţugurlan.

– După ce-am măcinat am, cerut să mi-l cântărească din nou, mi l-a cântărit şi era mai puţin. Eu am zis că de ce şi el s-a pus cu pumnii pe mine... S-a pus cu pumnii pe mine, în dumnezeu pe mama lui! începu să urle Ion al lui Miai tremurând din tot trupul.

Atât glasul cât şi gesturile şi privirile sale aveau ceva care dovedeau că toată fiinţa lui era o rană vie de durere şi jignire. Se uita la Ţugurlan ca un copil şi uitătura sa disperată şi rugătoare îţi făcea rău.

Ţugurlan însă rămase nemişcat. „Săracul Ion al lui Miai, gândi el, a făcut-o fiartă şi acum vine la mine ca şi când eu aşi fi frate-său”...

– Mă, Ioane, încercă Ţugurlan să-l domolească. Tu cum ai obiceiul să-ţi dai drumul la gură, nu prea îţi dai seama ce faci! Nu cumva l-ai înjurat pe ăla?

– Mă, nu i-am zis nimic! se prăbuşi parcă Ion al lui Miai implorând. Ţugurlane, nimic nu i-am zis! Nimic!

„O fi având şi el dreptate! gândi Ţugurlan. Şi la urma-urmei, cine e Tache ăsta de crede că poate să dea cu pumnul în oameni?”

– Ia hai acolo! spuse el. Grigore, hai şi tu!

Până acolo Ţugurlan întrebă care era Tache. Tache, răspunse Armeanca, e acela mai mic care a ieşit acum din şcoală şi i-a luat lui Armeanca locul. E mare şi gras, are un cap cât ciutura şi nişte pumni ca baroasele.

– Să dea cu ei în mă-sa şi în ta-său, dacă are aşa pumni, nu în oameni, spuse Ţugurlan liniştit. Unde e? Arătaţi-mi-l şi mie!

Fără să bage ei de seamă, venise în urmă şi sora lui Ţugurlan cu băiatul. Când ajunseră printre căruţe, ea se apropie de fratele ei şi îl apucă de braţ.

– Stane! porunci ea.

– Nu, zise Ţugurlan, vreau să văd dacă e adevărat că e făină mai puţină.

– N-ai să poţi vedea!

– De ce?

– N-au să-ţi cântărească.

– Ba trebuie să cântărească, spuse Ţugurlan cu un glas înalt, făcându-i pe cei din jur să se înfioare. Ioane, hai încoace cu mine!

Mergeau printre căruţe cu paşi mari şi încordaţi. De câteva ori oamenii îl înconjurară, încercând să-l oprească, dar el le spuse că dacă sacii lui cântăresc atât cât trebuie n-o să fie nimic.

Auzi ce prostie! Vrea să cântărească făina când toată lumea ştie că fiii morarului „trăgeau” de mulţi ani. Chestia asta n-o mai discuta nimeni.

– Ce! strigă Ţugurlan uluit.

– Tu şi cu Ion al lui Miai nu ştiaţi de chestia asta? râse cineva.

– Las-o moartă, Ţugurlane!

– Cum?!

Îl lăsară în pace. Ăsta parcă era căzut din cer, se mirau ei. Ăsta abia acum află cine erau ai lui Aristide. Ba mai rău: nu ştia nici ce putere aveau,