şi la ăştia, că v-am furat munca voastră! Pământul rămas întreg, Paraschive, smintitule, acolo e munca voastră! Bolnavule după avere! Ai vrut să te însori cu a lui Bodârlache că avea pământ mult şi te-ai făcut de râs. O să-ţi mănânce capul averea, să ţii minte de la mine!

Cuvintele din urmă fuseseră rostite atât de tare, încât se pierdură într-o răguşeală stinsă şi neputincioasă. Omul era de nerecunoscut.

– Ce v-am făcut eu vouă şi ce nu v-am dat, Paraschive şi Nilă? Nu s-a muncit şi nu s-a împărţit aici în casă tot ce-am avut? De unde să vă dau eu mai mult dacă atâta e? Vreţi să mă jupuiţi pe mine de piele? An de an am dat din colţ în colţ când intra percitorul în casă. An de an m-am dat peste cap să nu vând din pământ! Am trăit cu toţii desculţi şi dezbrăcaţi, nimeni n-a avut mai mult! Ce vreţi voi de la mine, nenorociţilor? Să ies la drumul mare şi să jefuiesc? Să iau vita omului din bătătură şi să mă ţin de procese ca alţii? Asta vreţi voi?

Şi cu aceste cuvinte Moromete deodată tăcu. Se aşeză pe pat şi începu să clatine din cap la dreapta şi la stânga, cu ochii lucioşi, parcă desfigurat. „Vai ce nenorocire, o, ce lucru groaznic!...” Dar nu mai avea putere să spună aceste cuvinte. Îşi ridică braţele spre cer şi le lăsă izbindu-şi cu ele genunchii. În curând nu se mai putu îndura nici pe sine, se ridică şi ieşi. Năucit, Nilă se luă după el şi îl ajunse pe prispă:

– Acum unde te duci?

– O, mi-e sufletul plin de bucurie, Nilă! îi răspunse. Mă duc să mă laud!

 

XXVIII

Spre prânz norii se împrăştiară şi soarele începu să usuce pământul. Mama şi copiii stătură singuri la masă, singuri în această zi; Moromete se întoarse târziu, la miezul nopţii. Din locul unde se dusese să se laude se întorcea murdar de noroi pe genunchi şi pe coate; de asemenea palmele îi erau murdare: căzuse şi se sprijinise în ele. La ochi avea ceva; îşi tot ducea pumnul murdar şi-şi freca gemând pleoapele; frecându-le astfel, orbitele i se căptuşiseră cu nisip şi pământ şi încerca zadarnic si se cureţe. Stătea pe pat şi gemea, mama încerca să-i şteargă ochii cu un şervet curat, dar el i-l smulgea, frământa în palme pânza murdărind-o cu totul de noroi, pentru ca după aceea să o ducă la ochi şi să se apuce să-şi cureţe iarăşi pleoapele de nisip. Niculae îi trase bocancii din picioare, fetele îi dădură în cele din urmă apă caldă să se spele şi omul dormi buştean până a doua zi aproape de prânz.

Când se trezi, află că Paraschiv şi cu Nilă fugiseră încă de ieri seară, spărseseră, în lipsa lui, iarăşi lada, luaseră toţi banii pe care-i găsiseră, aruncaseră cele mai bune covoare pe spinările cailor şi plecaseră ameninţând că asta încă nu e totul. Moromete nu păru surprins de ştirea plecării cât de felul cum cei doi fugiseră; nu-i venea să creadă.

– Cu caii? Au fugit cu caii?

– Cu amândoi caii.

– Şi Nilă, a fugit şi el?

– Amândoi au fugit.

Moromete stătea pe pat, cu fruntea lui bombată aplecată spre genunchi, cu coatele înfipte în păturile aşternutului. După un lung timp de tăcere, el se ridică şi se uită la fiecare copil în parte; apoi încet şi căutând să pară cât mai liniştit şi mai neturburat:

– Da! Bine! Vedeţi-vă de treabă!

După care el însuşi se ridică de pe pat şi porni spre uşă să-şi vadă de treburile lui ca şi când nu s-ar fi întâmplat nimic.

În aceeaşi zi Moromete îşi făcu socoteala datoriilor şi spre seară bătu la poarta lui Tudor Bălosu cu care se înţelese să-i vândă o parte din pământul familiei. Tudor Bălosu ridică din nou chestiunea locului din spatele casei, ceea ce Moromete acceptă fără şovăială. Tudor Bălosu nu avu totuşi satisfacţia pe care şi-o dorise: Moromete arăta ca şi atunci când vânduse salcâmul, îndepărtat şi nepăsător.

Cu banii luaţi Moromete îşi cumpără doi cai, plăti fonciirea, rata anuală la bancă, datoria lui Aristide şi taxele de internat ale lui Niculae, rămânând ca necunoscută soluţia acestor probleme pentru viitor: din nou rata la bancă, din nou fonciirea, din nou Niculae.

Dar cu toată aparenta sa nepăsare, Moromete nu mai fu văzut stând ceasuri întregi pe prispă sau la drum pe stanoagă. Nici nu mai fu auzit răspunzând cu multe cuvinte la salut. Nu mai fu auzit povestind. Din Moromete cunoscut de ceilalţi rămase doar capul lui de humă arsă, făcut odată de Din Vasilescu şi care acum privea însingurat de pe poliţa fierăriei lui Iocan la adunările care încă mai aveau loc în poiană...

... Lipsite însă de omul lor, aceste adunări aveau să-şi piardă şi ele curând orice interes. Trei ani mai târziu, izbucnea cel de-al doilea război mondial. Timpul nu mai avea răbdare.