de ţigare, însă acum îi tremurau amândouă mâinile de sus din umeri şi din spinare. Deodată trupul lui ţâşni pe prispă, ca scăpat dintr-un arc întins prea mult; din tindă, mama îl văzu şi nu se putu stăpâni să nu exclame cu groază:

– Haiti! Ilie, stai la-n loc!

Moromete se opri şi spuse apăsat:

– Nu mai plânge, fato, că te omor! Nu-ţi fac altceva! Te omor!

Moromete îşi schimbă apoi din nou glasul şi de acolo de pe prispă chemă aproape duios:

– Bă, Nilă, tată, hai, mă, că s-a înseninat, până nu se face gloată la moară!

După aceea nu mai aşteptă răspunsul. Intră în tindă şi se opri lângă scara podului. Sub scară, în colţ, se aflau rezemate de zid o grămadă de unelte: un topor mic de tăiat lemne, cărpătorul de băgat pâinea la copt, un răşchitor mic şi un par de pus porumbul în brazdă. Moromete luă parul, îl piti la spate să nu se vadă şi intră în casă. El deschise şi închise uşa în aşa fel încât să nu se bage de seamă ce ascundea în mâna dinapoi: făcea mişcări sfielnice şi dacă un străin l-ar fi văzut cum închidea uşa, ar fi crezut că omul se teme grozav să nu spargă ceva, ca şi când lucrurile pe care punea mâna ar fi fost făcute din ceva foarte plăpând, foarte fragil.

Când îl văzu intrând astfel, Paraschiv bolborosi mânios:

– Hai, bă, ce tot intri şi ieşi p-acilea?! N-auzi că nu venim? Mai du-te şi singur!

Moromete se lipi de uşă şi se dezvinovăţi numaidecât. Glasul însă îi tremura, cuvintele abia fură auzite:

– De, măi Paraschive, ziceam şi eu că...

Paraschiv, care stătea cu fruntea în pământ şi îşi curăţa bocancii, îl întrerupse aţâţat, fără să bage de seamă, sau să audă cum uşa scârţâie din când în când din cauza spinării şi umerilor omului care tremurau:

– Ce ziceai, mă? Ce ziceai? Nu-ţi mai răci gura de pomană!

– Tu eşti mă cuminte, Nilă, spuse tatăl cu blândeţe. Hai, dă-te jos din pat şi treci încoace!

Ruşinat, Nilă se posomori, dar nu răspunse şi nu se mişcă; se vedea că şi în el este ceva potrivnic (ceva prostesc însă, necugetat, deoarece nu răspundea nici într-un fel chemărilor tatălui), tăcea şi nu se mişca. Paraschiv se îndârji, simţind slăbiciunea fratelui mai mic, izbucni aruncând fulgere întunecate din priviri spre tatăl său:

– Da, Nilă e mai cuminte! V-a convenit vouă o viaţă întreagă cuminţenia lui. Toţi l-aţi pus la ham şi i-aţi dat cu biciul! În locul lui... hm!... Ştiu eu ce v-aşi face! A muncit ca un bou să vă ţie pe voi! Ce stai, mă, prostule, acolo în pat? Pune mâna şi scoate din lada aia şi du-te şi vinde şi cumpără-ţi haine! Umbli desculţ şi cu izmenele rupte în c... şi lada zace înţesată cu crepdeşin!

Fără să se grăbească, Moromete ridică parul în aer şi îşi făcu vânt. Paraschiv văzu, dar în clipa aceea nu înţelese despre ce era vorba; se uită cu neîncredere la parul ridicat în aer şi când primi lovitura în cap ridică zadarnic coatele în sus; se prăbuşi de pe micul scăunel şi se întinse la pământ cu o expresie de mare uimire pe chip.

După ce îl lovi, în timp ce Niculae şi Ilinca ţipară îngroziţi, Moromete se întoarse spre Nilă. La vederea parului, Nilă răspunse scurt, înspăimântat dintr-o dată:

– Aoleu, tată!

Strigătul arăta atâta spaimă, încât parul întârzie câteva clipe în aer, dar, ca şi când Moromete ar fi reflectat repede în aceste clipe, lovitura totuşi porni, abătându-se însă de la direcţia ei, capul, şi înfigându-se înăbuşit în spinare. Nilă se făcu ghem şi întinse mâinile să se apere, strigând mereu cu groază mare:

– Aoleu tată! Nu da! Nu mai fac!

Moromete îl lăsă, nu pentru că îi era milă, ci ca să se întoarcă spre Paraschiv. Se întoarse şi începu să-l lovească rar şi adânc pe unde nimerea. Loviturile îl dezmeticiră pe Paraschiv: el încercă să se ridice, să se împotrivească. Parul însă îi paraliza cu chibzuială mâinile, fluierele picioarelor, oasele şoldurilor. Gemea înfundat, se tăvălea pe jos şi trupul lui de om în toată firea, întins şi făcând mişcări deşucheate, îi speriară pe copii.

Niculae începu să clănţăne din dinţi. Catrina năvăli în tindă şi se agăţă de braţul bărbatului; ea vorbi apăsat, cu un glas coborât, cu o neaşteptată linişte şi hotărâre:

– Ilie, nu te potrivi! Nu ţi-e ruşine să dai în ei?

Tocmai în acest moment Paraschiv se ridică în picioare şi clătindu-se greu izbuti să apuce în mâini parul tatălui. El vorbi gros, cu un glas turbure, abia ţinându-se pe picioare; lovitura în cap îi luase de la început orice putere de împotrivire.

– Nu mai da! Auzi? Nu mai da! gemu el.

Moromete întrebă cu încordare, gâfâind:

– Mai faci?

Paraschiv nu răspunse.

– Mai faci? repetă Moromete.

– Nu mai fac! se auzi răspunsul.

Dar nu era al unui om treaz.

Moromete aruncă deodată parul la pământ şi prea îndelungata lui stăpânire de sine se desfăcu într-un urlet:

– Ne-no-ro-ci-tu-le! Paraschive! Nenorocitule ce eşti!

Apoi se întoarse spre Nilă, care între timp sărise din pat şi se ghemuise într-un colţ:

– Şi tu, Nilă? Tu, mă? E lume care alergă din zi şi până în noapte pentru un pumn de făină! Şi voi ca nişte câini! Ca nişte câini turbaţi săriţi unul la altul! Vă omor! Cu-i nu-i place la târla mea, să se ducă! Să plece!

Moromete, după ce urlă astfel cu ochii ieşiţi din cap, făcu un pas repezit şi lung şi porni spre uşă. Apucă de clanţă violent şi vru să se ducă, dar din tindă se întoarse la fel de vijelios cum ieşise şi continuă să urle:

– Atâta timp cât mă vedeţi că trăiesc, ori faceţi cum zic eu, ori dacă nu, să plecaţi. Am muncit şi am trudit şi am luat pământul de la ciocoi ca să trăiţi voi mai bine! De ani de zile mă zbat să nu vând din el, să plătesc fonciirea fără să vând, să vă rămâie vouă întreg, orbilor şi sălbaticilor la minte! Şi am plătit mereu, n-am vândut nici o brazdă şi acum săriţi la mine