– Bă, Paraschive, trage-i sub pantaloni, peste izmene, că râde dracului lumea de tine!

Aceste cuvinte îl opriră pe tată să iasă. El începu chiar să-şi facă o ţigară, în timp ce fata plângea şi urla chinuită de necaz şi de ură neputincioasă; ceilalţi, în afară de Paraschiv şi Nilă, tăceau înspăimântaţi. Moromete linse ţigara de la un cap la altul, o înfipse între buze şi murmură:

– Dă-i un foc, Niculae!

Băiatul ţâşni ca un glonţ şi se întoarse cu vătraiul plin de spuză şi de tăciuni. Moromete aprinse, trase un fum şi puse iar mâna pe clanţă să iasă afară. În tăcerea în care nu se auzea decât plânsul rupt al fetei, Moromete se adresă celor doi cu un glas părtinitor şi spuse:

– Paraschive, Nilă, veniţi cu mine în coşar! Ploaia asta a înmuiat acoperişul, mi-e frică să nu se dărâme!

Paraschiv se uită la tatăl său şi murmură cu nepăsare:

– Lasă-l să se dărâme!

Apoi se ridica de pe scăunel şi izbi pământul cu picioarele să-şi scuture bocancii de noroiul uscat. Noroiul însă se crăpă fără să cadă şi atunci Paraschiv mormăi:

– Ia dă-mi, mă, ăsta micu, o treanţă!

Niculae, speriat, se uită în toate părţile, neştiind ce să facă; se uită întâi la tatăl său, dar tatăl tăcea, apoi la maică-sa, după aceea la surori.

– Dă-mi, mă, o treanţă, surdule! bolborosi Paraschiv. Ce te uiţi?

Niculae se vârî sub pat, merse de-a buşilea până după sobă.

– Nilă, se auzi glasul lui Moromete blând, tu ce mai stai de pomană? Hai cu mine că s-au rupt căpriorile coşarului!

Nilă răspunse şi el nepăsător, căutând să semene în totul cu fratele său mai mare:

– Dă-le dracului de căpriori!

Moromete le explică:

– Dă-le dracului nu e greu de zis, dar vine pe urmă şi se dărâmă coşarul! Ce-i faci atunci? De unde iai altul!

Nilă nu îndrăzni să mai spună nimic şi atunci Paraschiv îl ajută: el se întoarse într-adins cu spatele la tatăl său şi în aşa fel încât se vedea limpede că mişcarea aceasta ţinea loc de răspuns. Moromete se uită liniştit la spatele fiului, măsurându-l din ceafă şi până la călcâi, după care spuse cu glas senin şi împăcat, dezvinovăţindu-se:

– Ce să-i faci! Au putrezit, în fiecare zi se strică! Ba aia, ba ailaltă!...

Paraschiv se întoarse şi răspunse sâcâit, cu dispreţ:

– Lasă-ne bă, în pace, că nu mergem!

Auzind acest răspuns, Moromete se întoarse spre uşă şi apăsă pe clanţă. Nimeni nu putu să-i vadă faţa; i se auzi totuşi după câteva clipe glasul, indiferent, poate puţin descurajat, lipsit de nădejde:

– Treaba voastră! Să nu ziceţi că nu v-am rugat şi nu v-am tras de mânecă!

După care omul deschise uşa încet, trecu pragul şi ieşi în tindă; ieşind în tindă, el închise uşa cu grijă şi cu chibzuială mare, în aşa fel că toţi cei din casă văzură cum se ridică limba clanţei în sus, apoi se lasă în jos aşezându-se cuminte în cleştele ei.

XXVII

După ce omul ieşi, mama se ridică de lângă stinghia patului şi începu să-i înghiontească pe copii să iasă afară. Tita plângea mereu şi în acelaşi timp aranja covoarele la loc peste ladă. Niculae, la ghiontiturile mamei, se sclifosea şi nu vroia să iasă afară; Ilinca de asemenea. Nilă căsca mereu, se întindea sub aşternut şi se scărpina pe toate părţile. Paraschiv se aşezase pe un scăunel şi începuse să-şi cureţe pe îndelete noroiul uscat de pe bocanci.

Trecu astfel o bucată bună de timp; nimeni nu vorbea. După ce aranja paturile şi covoarele deasupra lăzii, fata cea mare ieşi în tindă şi de acolo cei din casă o auziră plângând mereu în faţa vetrei, plângând mai adânc şi mai afâşietor decât până acum: se simţea că loviturile primite peste chipul ei, de la frate şi de la tată, îi atinseseră adânc inima şi rana sângera fără oprire; cu cât plângea mai mult şi cu cât durerea se făcea mai cuprinzătoare, cu atât se simţea că fata doreşte să plângă şi mai mult până la disperarea cea mai neagră, lucru care se şi întâmplă şi care îl făcu pe Nilă să se ridice din pat, şi să rămână încremenit, ascultând. Într-adevăr fata plângea acum cu sălbăticie, ca şi când ar fi fost chinuită cu fierul roşu.

Mama ieşi în tindă şi la început o certă scurt, vrând s-o potolească:

– Taci din gură! Fată mare eşti tu? Ce e ambiţia asta? Plângi din ambiţie!

– Ce i-am făcut eu lui?... De ce să dea în mine? O! Doamne! Ce i-am făcut? De ce-a dat?

Nu se ştia cine e acest lui, tatăl sau fratele vitreg...

– Taci din gură! I-ai răspuns! E tat-tău, zise mama, gândind că din pricina loviturilor tatălui plângea ea astfel. Să nu-i răspunzi părintelui. Că te-a făcut şi a pătimit cu tine!

Fata îşi încleşta pumnii în aer şi se chinui greu, rugându-se ca în faţa altarului:

– Du-te, mamă... lasă-mă... lasă-mă!...

Şi pentru că mama nu pleca şi încerca s-o apuce de umeri şi s-o mângâie, fata începu să tremure:

– Du-te d-aici şi lasă-mă! Mai bine nu m-ai fi făcut... lasă-mă! Du-te! O! O! O! Lasă-mă! Du-te!

Atras de aceste gemete, Moromete se apropie de scara prispei şi întrebă apăsat:

– Ce-are, Catrino, a înnebunit?

Mama se făcu că nu aude şi nu răspunse. Moromete tăcu câteva clipe, apoi strigă uşor, cu glas schimbat, fără acel ce apăsător cu care întrebase mai înainte:

– Bă, Nilă-m’!

Nu se auzi nici un răspuns. Omul strigă iar cu încredere:

– Bă, Nilă-m’!

– Ce e, bă? răspunse Paraschiv dinăuntru cu acelaşi „bă” de mai înainte.

– Hai, sunteţi gata? continuă Moromete prins parcă de o mulţime de treburi. Hai că se înseninează, uite, să mergem la moară. Trebuie pus grâu în saci şi mers mai devreme, că e gloată, să măcinăm până în seară...

După ce spuse aceste cuvinte, care rămaseră fără răspuns, Moromete lăsă fruntea în jos şi începu să aştepte. Aşteptând, el începu să caute prin buzunarele flanelei, să-şi răsucească o ţigare. Scoase o bucăţică de ziar şi încercă s-o rupă, să-i dea forma unei foiţe, dar degetul gros deodată porni să tremure şi hârtia se strică. Omul se stăpâni şi vru totuşi să-şi facă