– Ia bagă tu mâna în lada aia şi dă-mi aici nişte ciorapi curaţi, dacă vrei să nu-ţi cârpesc una după ceafă.

Lada aceea era comoara casei; Paraschiv, Nilă şi Achim fuseseră învăţaţi de tuşa lor, încă de mici, să creadă că înăuntrul lăzii se găseşte toată munca lor; că acolo ar fi ascuns mama lor vitregă şi surorile vitrege toată averea; că lada are fundul înţesat de icuşari şi mamudele, de bani de aur şi de argint. Era încuiată cu un lacăt destul de mare şi în afară de fete şi mama lor nimeni nu umbla în ea; pe fundul ei se aflau într-adevăr icuşari şi bani de argint şi anume doi icuşari şi trei lei monedă măruntă în valoare de o mie de lei.

Auzind glasul poruncitor şi obraznic al fiului vitreg, femeia o înghioldi pe fată cu pumnul:

– Ieşi şi tu afară d-aici! Nu mai sta aici!

Tita nu mai spuse nimic şi se îndreptă spre uşă; atunci Paraschiv lăsă din mână ciorapii lui murdari de noroi, se ridică de pe scăunel şi se apropie de ladă. Apropiindu-se, el apucă lacătul în mână şi îl răsuci cu putere; se auziră pârâituri de lemn care plesneşte. Fata tresări şi se aruncă asupra fratelui, vrând să-l dea la o parte. Paraschiv o îmbrânci cu o mână, iar cu cealaltă răsuci balamalele, le smulse din lemnul lor învechit, trase de ladă răsturnând maldărul de covoare de deasupra şi deschise capacul. În clipa când vârî mâna înăuntru fata se repezi iarăşi la el; de astă dată ea se agăţă de capac furioasă şi cu atâta violenţă, încât Paraschiv, prins cu mâna înăuntru, scoase un urlet. El se răsuci strâmb, îşi scoase laba de sub capac şi o plesni pe fată drept în obraz. Tita încercă în aceeaşi clipă să-i întoarcă lovitura, dar Paraschiv o izbi iarăşi, de astă dată în cap, făcând-o să se clatine, şi pentru că fata nu se lăsa, căutând să-l izbească şi ea, Paraschiv o trânti în mijlocul casei. Răzbită de lovituri, Tita încercă să apuce un scăunel, dar Paraschiv i-l smulse cu uşurinţă şi-i plesni o labă peste ochi. Cu toate loviturile primite, fata nu scoase nici un cuvânt, nu strigă şi nu se vaită; se ridică de jos şi se agăţă din nou de capacul lăzii. Obrajii îi ardeau ca focul şi din ochi îi ţâşneau fulgere de ură. În acest timp, Catrina ieşise de câteva ori afară şi strigase zadarnic spre grădină.

În casă, Paraschiv reuşise să răscolească în ladă şi să scoată din ea mai multe perechi de ciorapi. Când, în cele din urmă, Moromete deschise uşa tindei şi intră în odaie, Paraschiv tocmai îşi trăgea unul din ei peste talpa noroioasă a piciorului; ciorapul era însă prea lung, era femeiesc, căputa lui trecea dincolo de genunchi şi Paraschiv nu ştia ce să facă cu el, să-l îndoaie pe gleznă sau să-l tragă în sus pe toată lungimea lui. Din pat, Nilă se uita la el cu veselie.

Moromete închise uşa încet şi rămase nemişcat lângă ea; el văzu teancul de pături şi covoare răsturnate, îl văzu pe Paraschiv încălţându-se cu ciorapi albi şi curaţi, o văzu pe Tita cu chipul umflat de lovituri şi pe femeie plângând încet; îşi întoarse privirea spre pat şi îl văzu pe Nilă aşteptând în aşternut. Se desprinse de lângă uşă şi-şi îndreptă privirea spre femeia lui. Între timp Niculae şi cu Ilinca intraseră şi ei în casă.

– Ce e cu voi?! întrebă Moromete.

Nimeni nu-i răspunse. Moromete întreba pe toată lumea, dar se uita nedumerit spre femeie.

– Uite unde am ajuns, se auzi glasul mamei, întrerupt de sughiţuri. De ani de zile ţi-am spus mereu: Ilie, Ilie, trece-ne nouă, ăstora, jumătate de loc de casă, să ne facem noi cocioaba noastră şi să-i lăsăm pe ei aici. Că după ce că i-am crescut şi mi-au mâncat sufletul, acuma sar cu pumnul să mă omoare!

Omul se apropie de femeie şi îi puse mâna pe umăr cu sfială:

Fata cea mare nu se mai putu stăpâni şi ţipă ascuţit:

– Ce tot mai întrebi, nu vezi? Întrebi de pomană! Parcă nu vezi!

Strigătul fetei clocotea. Moromete întoarse capul spre ea şi o privi adânc. Fata tremura din tot trupul. Ea strigă iară cu încordare, fără să ia în seamă privirea tatălui:

– Măcar dacă ne-ai fi spus dinainte, ne luam cămaşa pe noi şi plecam! Să nu ne laşi bătaia lor de joc!

Nu apucă să termine cuvintele din urmă, Moromete ridică mâna şi cu dosul palmei o izbi peste obraji cu toată puterea. Toată lumea tresări. Paraschiv ridică fruntea şi se uită cu un aer tâmpit la tatăl său. O umbră de teamă îi trecu peste chip. Lovitura o înspăimântă rău pe fată; ura şi furia care îi ţâşneau din priviri se stinseră ca şi când n-ar fi fost şi în locul lor apăru groaza.

Moromete se întoarse spre femeie şi o întrebă iar cu acelaşi glas stăpânit şi care părea blând şi sfios:

– Spune, Catrino, ce ai tu? Spune, n-auzi? Vorbeşte o dată!

Pentru că mama nu răspunse, omul o izbi cu pumnul în cap de două ori, întrebând-o mereu ce are, să-i spună ce vrea. Ciudat însă: înainte de a fi lovită, ea plângea; întâiul pumn o făcu să plângă şi mai tare, dar la al doilea, deodată tăcu cu desăvârşire. Moromete îi dădu al treilea pumn; la cel de al treilea, mama se lăsă în jos lângă pat, se ghemui cu capul între genunchi şi încetă chiar să mai sufle.

– Ce, tu n-auzi? Ce e cu tine? Ai amuţit?

După ce rosti aceste cuvinte întoarse spatele la toată lumea şi vru să iasă. În casă izbucni atunci deodată un plâns sfâşietor, greu de obidă şi de nedreptate, plâns care îl făcu pe om să-şi răsucească umerii şi să ameninţe iar:

– Haide-hai! Tito! Pesemne că nu te doare!

În acest timp, Paraschiv se hotărâse să ridice totuşi ciorapii în sus peste pantaloni. Nilă se uită la el foarte intrigat; îi şi spuse chiar, în clipa când Moromete deschise uşa să