cu o hotărâre neaşteptată, cu ceva apăsător în el, cu ceva rău prevestitor, cu un ce încordat, ca şi când s-ar fi întâmplat o nenorocire: „Bă, Nilă-m’! Bă, Nilă-m’! Bă, n-auzi? Bă, Nilă-m’!” Cel strigat sărea ars, ca atins cu fierul înroşit. Buimac bolborosea crâncen: „Ce e, bă, ce?! Ce?!” Atunci se auzea din întuneric un răspuns uluitor de blând, de simplu şi de omenos: „Scoal’ în sus c-avem treabă!”

Deşi dormise puţin, Paraschiv se sculă totuşi o dată cu toată lumea; pentru întâia oară însă, glasul tatălui se vedea că răscolea în el ura cea mai neagră; nu se dădu jos din pat numaidecât, aşa cum se întâmpla de obicei.

– Ce-ai, mă, de ce ne scoli? N-auzi că plouă afară? mârâi el fără teamă, ceea ce făcu ca foşnetele şi trosniturile de oase ale celor ce se sculau să se oprească.

Moromete nu zise nimic, cu toate că asemenea vorbe spuse cu un astfel de glas nu fuseseră niciodată rostite în faţa lui. El se ridică doar pe jumătate în pat şi în liniştea care se făcuse întrebă cu o bunăvoinţă de neînţeles pentru situaţia în care se afla puterea lui de tată:

– Ce-ai spus, mă, Paraschive? Ce zici că ai spus?

Auzind un astfel de glas, Paraschiv se porni deodată mânios şi nestăpânit:

– Ce tot ne scoli de pomană cu noaptea în cap? Mai lasă-ne dracului să dormim! În fiecare dimineaţă: „Mă, n-auzi? Mă, n-auzi? Scoal’ în sus c-avem treabă!” Ce treabă avem?

Paraschiv tăcu o clipă: apoi se adresă lui Nilă:

– Stai, acilea, boule, unde te ridici? Nu vezi că plouă?

Nimeni dintre copii nu înţelegea ce se întâmpla cu tatăl lor. Totdeauna când se răzvrătea cineva în casă, din nepăsător şi liniştit cum era, tatăl deodată ridica un pumn în aer şi răcnea: „Bă! Smintitule! Te omor!” Răcnetul acesta înţepenea aerul, făcea să piuie creierul celui răzvrătit, iar groaza îi spulbera nemulţumirea ca şi când n-ar fi fost.

Astăzi, în faţa revoltei lui Paraschiv, se pare că Moromete dădea înapoi: tăcea. Paraschiv bolborosi iar din aşternut:

– Am ajuns bătaia ta de joc; după ce că ţi-am muncit o viaţă întreagă, nici să dormim nu ne laşi!

Moromete răspunse fiului; glasul lui nelinişti pe mamă şi pe fete; era un glas blând, poate chiar fricos:

– De, mă, Paraschive, zic şi eu că să vă sculaţi! Că avem treabă. Dar dacă ţi-e somn, dormi, de! Poţi să dormi! Şi după ce vorbi astfel se adresă fetelor: Sculaţi-vă voi şi lăsaţi-l să doarmă. O fi ostenit, săracul, a tras la jug toată noaptea!

Batjocura însă nu prea mai avea tărie, mai ales că Paraschiv răspunse numaidecât, devenind ameninţător:

– Să prinz eu pe cineva că trage aşternutul; îi umflu botul!

Nimeni nu mai spuse nimic. Ca niciodată însă, Moromete se dădu întâiul jos din pat şi începu să se îmbrace, mama şi fetele săriră şi ele. Afară se făcuse ziuă de mult.

Nilă se ridicase în capul oaselor şi nu ştia ce să facă: să asculte de fratele lui mai mare, ori de tatăl său. Stătea ca o momâie în aşternut, căsca şi se scărpina. Moromete îl îndemna cu blândeţe:

– Hai, Nilă, dă-te jos! Să te duci şi să mai dai cu ţesala peste caii ăia! Uite, s-a oprit ploaia, trebuie să mergem la moară!

– Stai, mă, acilea, nu fi prost! bolborosi Paraschiv lovindu-l cu cotul în burtă.

Moromete se îmbrăcă în tăcere. Tot în tăcere, după ce se îmbrăcă, ieşi afară din casă. Ieşind, el lăsă uşa deschisă.

După plecarea tatălui, Paraschiv se dădu jos din pat, deşi mai înainte ameninţase că are să-l lovească pe cel care o să tragă aşternutul: arăta obosit şi parcă încreţit, îmbătrânit. Tăcerea duşmănoasă din jurul lui se pare că îl răscoli rău, pentru că dându-se jos din pat el întinse o mână spre uşa lăsată deschisă de tatăl său şi o trânti cu toată puterea în canaturile ei.

Zgomotul făcut fu neaşteptat de violent şi ochiul crăpat al unui geam se desprinse din ramă şi căzu dincolo, spărgându-se cu un zornăit care nu suna a bine.

Catrina nu se mai putu stăpâni. Galbenă la faţă, ea îl măsură pe fiu de sus până jos şi îl huidui scurt cu un glas întunecat:

– Huo! La oase! Sparge, mă! Trânteşte!

Paraschiv răspunse numaidecât cu un glas îngroşat de ură:

– Sparg! Le-ai făcut tu? E ale tale?

– Du-te, Ilinco, şi cheamă-l pe ăla de afară! porunci mama. Ieşi afară şi strigă-l să vie încoace.

Fata cea mică ieşi repede din casă. Numaidecât după aceea i se auzi glasul pe prispă, chemând:

– Tată! Ia vino încoace! Hai repede încoace.

Paraschiv se aşezase pe un scăunel şi se uita mohorât la ciorapii lui uzi, plini de noroi. Într-o vreme bolborosi veninos:

– Cheamă-l încoace, crezi că mi-e frică de el! Ehe! a trecut vremea aia!

Într-adevăr Ilinca se întoarse în casă şi adeveri:

– Nu ştiu ce tot face în grădină, că nu vrea să vie!

– I-ai spus ce fac ăştia aici? strigă mama. Du-te şi spune-i, ce vii aici ca proasta! Ieşi afară!

– I-am spus! răspunse fata dârz.

– Şi acu’ ce te uiţi? Treci în tindă şi aprinde focul! Nu mai sta aici între ăştia! Niculae, ieşi afară pe prispă!

Niculae şi Ilinca ieşiră din odaie. Nilă stătea încă în pat, se uita la cei din casă, se scărpina şi rânjea prosteşte; rânjea şi el batjocoritor, simţind că s-a terminat cu puterea tatălui. Totuşi, rânjetul lui se stinse de ruşine când mama îl pironi cu privirea şi îi spuse:

– Şi tu ce-ţi arăţi colţii, Nilă, îţi pare bine că ai ajuns stăpân? O să ne ducem de aici, să rămâneţi voi cu tat-tău, să vă mănânce câinii!

Paraschiv, auzind-o vorbind astfel, mârâi:

– Unde o să vă duceţi? La văgăuni?

La văgăuni însemna locul plin de gropi de la marginea satului unde mureau sau erau omorâte animalele bătrâne.

– Nu ne lasă el Dumnezeu, răspunse mama cu obidă amară. O să fie vai de capul vostru, că mi-aţi mâncat sufletul, câinilor!

– Hai, mamă, vezi-ţi de treabă! spuse Tita liniştită. Te iei după capul lui?

Paraschiv se uită la sora lui cu îngăduinţă, ca la o muscă, şi buzele lui împletite se întinseră