— Nu te da de ceasul morții, zise Lewis. De-asta ne antrenăm.

— Da, să trăiți, spuse Martinez.

Se încruntă privind ecranul.

Lewis îl așteptă să-și revină. Când văzu că nu-i trece, îi puse o mână pe umăr.

— Nu-ți face sânge rău. Ți-au dat doar două zile ca să te pregătești pentru lansarea de la distanță. Ar fi trebuit să se întâmple numai dacă abandonam misiunea înainte de aterizare; un scenariu pentru reducerea pierderilor dacă am fi lansat VAM-ul ca să se comporte ca un satelit. Acum că viața lui Mark depinde de asta, ai trei săptămâni s-o faci cum trebuie și n-am nicio îndoială c-o să reușești.

— Da, să trăiți, spuse Martinez, temperându-și nemulțumirea.

— Resetez simulatorul, zise Johanssen. Vrei să încerci ceva anume?

— Surprinde-mă, spuse Martinez.

Lewis părăsi camera de control și se îndreptă spre reactor. „Urcând” pe scară spre centrul navei, forța centripetă ce acționa asupra ei scăzu până aproape de zero. Vogel o privi peste consola unui computer:

— Comandante?

— Cum sunt motoarele? zise ea apucând un mâner montat pe perete, ca să-și mențină echilibrul în camera care se rotea încet.

— Totul funcționează în limite acceptabile, răspunse Vogel. Acum fac un diagnostic al reactorului. Mă gândesc că Johanssen e ocupată cu antrenamentul pentru lansare. Așa că poate fac eu diagnosticul ăsta în locul ei.

— Bună idee, zise Lewis. Și traseul nostru cum e?

— Toate bune. Nu sunt necesare ajustări. Suntem în continuare în curs spre traiectoria planificată, în marja a patru metri.

— Ține-mă la curent dacă apar schimbări.

— Ja, comandante.

Plutind spre o altă parte a centrului, Lewis ieși pe cealaltă scară, câștigând din nou gravitație pe măsură ce „cobora”. Se deplasă spre camera de pregătire pentru sasul 2.

Beck ținea într-o mână o bobină de fir metalic, iar în cealaltă o pereche de mănuși de lucru.

— Salut, comandante. Care-i treaba?

— Vreau să știu ce plan ai ca să-l recuperezi pe Mark.

— Unul destul de simplu dacă interceptarea e bună, zise Beck. Tocmai ce-am terminat de prins într-un singur cablu lung toate corzile pe care le avem. Are 214 metri lungime. O să am echipamentul MMU{38} pe mine, așa c-o să-mi fie ușor să mă deplasez. Pot să ajung să mă mișc fără probleme cu până la zece metri pe secundă. La o viteză mai mare, risc să rup cordonul de prindere dacă nu mă pot opri la timp.

— Odată ce ajungi la Mark, la ce viteză relativă crezi că te descurci?

— Pot să prind VAM-ul cu ușurință la cinci metri pe secundă. La zece metri pe secundă e aproape ca și cum aș sări într-un tren în mișcare. Dincolo de viteza asta, riscul să-l ratez e mare.

— Deci incluzând viteza de siguranță pentru MMU, trebuie să ajungem cu nava la douăzeci de metri pe secundă diferență față de viteza lui.

— Iar interceptarea trebuie să se facă în limita a 214 metri, spuse Beck. O marjă de eroare destul de redusă.

— Avem spațiu de manevră gârlă, zise Lewis. Lansarea o să fie cu cincizeci și două de minute înainte de interceptare și durează douăsprezece minute. De îndată ce motorul S2 al lui Mark se oprește, o să știm punctul de interceptare și viteza. Dacă nu ne plac, avem patruzeci de minute să le corectăm. Poate cei doi milimetri pe secundă ai motorului nostru nu par mult, dar în patruzeci de minute ne pot duce la 5,7 kilometri.

— Bun, zise Beck. Iar 214 metri nu sunt o limită dificilă în sine.

— Ba da, sunt, zise Lewis.

— Neah, spuse Beck. Știu că n-ar trebui să mă duc dacă nu sunt legat cu o coardă, dar fără ea pot să ajung mult mai departe…

— În niciun caz, zise Lewis.

— Dar am putea să ne dublăm sau chiar să ne triplăm intervalul de interceptare…

— Am încheiat orice discuție despre asta, spuse ferm Lewis.

— Da, să trăiți.

ÎNREGISTRARE DE JURNAL: ZIUA SOLARĂ 526

Nu există mulți oameni care să poată spune că au vandalizat o navă spațială de trei miliarde de dolari, dar eu sunt unul dintre ei.

Am smuls echipament important de peste tot. E plăcut să știi că niciun sistem de rezervă anost n-o să mă tragă înapoi când mă lansez pe orbită.

Mai întâi am scos chestiile mici, apoi lucrurile pe care le-am putut dezasambla, cum ar fi scaunele echipajului, câteva dintre sistemele de rezervă și panourile de control.

Nu improvizez nimic. Urmez un document trimis de NASA care a fost făcut astfel încât să ușureze lucrurile cât mai mult cu putință. Uneori duc dorul zilelor în care luam toate deciziile de unul singur. Apoi mă descotorosesc de gândurile astea și mi-amintesc că mi-e infinit mai bine cu o mână de genii care hotărăsc ce să fac, în loc să improvizez eu din mers.

Periodic îmi pun costumul, mă târăsc în sas cu cât de multe catrafuse pot și le arunc afară. Zona din jurul VAM-ului arată ca decorul din Sanford and Son{39}.

Am aflat despre Sanford and Son din colecția lui Lewis. Serios, femeia asta trebuie să meargă la un doctor ca să-și rezolve problema cu anii ’70.

ÎNREGISTRARE DE JURNAL: ZIUA SOLARĂ 529

Transform apa în combustibil de rachetă.

E mai ușor decât ai crede.

Separarea hidrogenului de oxigen necesită doar doi electrozi și ceva curent. Problema e colectarea hidrogenului. N-am niciun fel de echipament ca să extrag hidrogenul din aer. Regulatorul atmosferic nici măcar nu știe cum. Ultima dată când a trebuit să scot hidrogenul din aer (mai demult, când am transformat habitatul într-o bombă), l-am ars ca să-l transform în apă. Asta ar fi, evident, contraproductiv.

Dar NASA s-a gândit la toate și mi-a dat o soluție. Mai întâi am desprins roverul de remorcă. Apoi, purtând costumul pentru EVA, am depresurizat remorca și am reumplut-o cu oxigen pur la o pătrime de atmosferă. Pe urmă am deschis o cutie de plastic plină cu apă și-am pus doi electrozi în ea. De-asta aveam nevoie de atmosferă. Fără ea, apa s-ar fi vaporizat