— Am înțeles. Toate posturile: schimbare de tură la directorul de zbor.

Își scoase căștile și se frecă la ochi.

Brendan Hutch îi luă căștile și apoi și le puse.

— Către toate posturile, directorul de zbor e acum Brendan Hutch.

— Sună-mă dacă se întâmplă ceva, zise Mitch. Dacă nu, ne vedem mâine.

— Dormi nițel, șefule, spuse Brendan.

Venkat privea din cabina lui de observare.

— De ce să întrebi responsabilul cu cronometrul? mormăi el. Pe ecranul central e ditai ceasul misiunii.

— E stresat, spuse Annie. N-o să vezi asta des, dar așa arată Mitch Henderson când e stresat. Verifică de câte două-trei ori fiecare lucru.

— Foarte bine, spuse Venkat.

— Apropo, reporteri din toată lumea campează pe pajiște, zise Annie. Camerele noastre de conferințe pur și simplu sunt neîncăpătoare.

— Presa adoră dramele, spuse el oftând. Mâine o să se termine, într-un fel sau altul.

— Care e rolul nostru în toată treaba asta? zise Annie. În cazul în care ceva merge prost, ce poate Controlul Misiunii să facă?

— Nimic, răspunse Venkat. Absolut nimic.

— Nimic?

— Totul se întâmplă la o distanță de douăsprezece minute-lumină. Asta înseamnă că durează douăzeci și patru de minute până când li se răspunde la orice întrebare pe care o pun. Întreaga lansare durează douăsprezece minute. Sunt pe cont propriu.

— Deci nu putem face absolut nimic?

— Da, zise Venkat. E nasol, nu-i așa?

ÎNREGISTRARE DE JURNAL: ZIUA SOLARĂ 549

Aș minți dacă aș spune că nu fac pe mine de frică. În patru ore o să călăresc pe o bombă uriașă până la orbită. Am mai făcut asta de câteva ori până acum, dar niciodată pe o porcărie improvizată ca asta.

În acest moment stau în VAM. Sunt în costum, pentru că în partea din față a navei e o mare gaură în locul în care erau fereastra și o parte din carcasă. Aștept „instrucțiunile de lansare”. Serios, nu fac altceva decât să aștept lansarea. N-am niciun rol în asta. O să stau doar pe scaunul de accelerație și-o să sper că va fi bine.

Noaptea trecută mi-am mâncat ultimul pachet de mâncare. E prima masă bună pe care am luat-o după săptămâni întregi. Las în urmă patruzeci și unu de cartofi. Atât de aproape am ajuns de inaniție.

Am colectat cu grijă mostre din toată călătoria, dar nu pot să iau nimic cu mine. Așa că le-am pus într-un container, la câteva sute de metri de aici. Poate că într-o zi o să trimită o sondă să le colecteze. O să le fie ușor să le ia.

Asta e. După asta nu mai vine nimic. Nu există nici măcar o procedură de abandon. De ce să facă una? Nu putem să întârziem lansarea. Hermes nu se poate opri să aștepte. Indiferent ce se întâmplă, facem lansarea conform programului.

Azi e posibil să mor. Nu pot să afirm că-mi place ideea.

N-ar fi așa rău dacă VAM-ul ar exploda. N-aș ști ce m-a lovit, dar dacă ratez interceptarea, o să ajung să plutesc prin spațiu până mi se termină aerul. Am un plan de rezervă pentru asta. O să scad amestecul de oxigen la zero și o să respir azot pur până mă sufoc. Nu m-aș simți rău. Plămânii n-au capacitatea de a simți lipsa oxigenului. Aș obosi doar, aș adormi și apoi aș muri.

Încă nu prea pot să mă conving că asta e tot. Chiar plec. Deșertul ăsta înghețat mi-a fost casă timp de un an și jumătate. Mi-am dat seama cum să supraviețuiesc, cel puțin o vreme, și am învățat cum merg lucrurile. Lupta mea nebună pentru supraviețuire a devenit întrucâtva o rutină. Trezitul de dimineață, mâncatul micului dejun, îngrijitul culturilor, reparatul chestiilor stricate, mâncatul prânzului, răspunsul la e-mailuri, uitatul la televizor, mâncatul cinei, mersul la culcare. Viața fermierului modern.

Apoi am fost camionagiu și-am făcut un transport la mare distanță, traversând lumea. Și în cele din urmă am devenit lucrător în construcții, reconstruind o navă în feluri în care nu se gândise nimeni până acum. Am făcut câte puțin din toate aici, pentru că nu e nimeni altcineva care să le facă.

Acum s-a terminat totul. Nu mai am treburi de făcut și nici nu mai trebuie să mă lupt cu natura. Mi-am mâncat ultimul cartof marțian, am dormit în rover pentru ultima oară. Mi-am lăsat pentru ultima oară urmele pașilor în nisipul roșu-ruginiu. Astăzi plec de pe Marte.

Era și timpul, naibii.

Se adunaseră.

Peste tot pe Pământ, se adunaseră.

Din Piața Trafalgar în Piața Tienanmen și Times Square, oamenii priveau ecranele imense. Prin birouri se îngrămădeau în jurul monitoarelor de la computere. Prin baruri fixau în tăcere cu privirea televizoarele suspendate într-un colț. Acasă ședeau cu răsuflarea tăiată pe canapele, cu ochii lipiți de ecranele pe care se derula povestea.

În Chicago, doi părinți se prinseră de mâini în timp ce priveau. Bărbatul o ținea blând pe după umeri pe soția sa, în timp ce aceasta se legăna înainte și înapoi, cuprinsă de groază. Reprezentantul NASA știa că nu e cazul să-i deranjeze, dar era gata să le răspundă la orice întrebări ar fi avut.

— Presiunea combustibilului are verde, se auzi vocea lui Johanssen dintr-un miliard de televizoare. Alinierea motorului perfectă. Comunicațiile – cinci din cinci. Comandante, suntem gata pentru lista de verificare preliminară a zborului.

— Am înțeles, se auzi vocea lui Lewis. CAPCOM.

— În regulă, răspunse Johanssen.

— Ghidajul.

— În regulă, spuse tot Johanssen.

— Comanda la distanță.

— În regulă, zise Martinez.

— Pilotul.

— În regulă, răspunse Watney din VAM.

Cu inima strânsă, mulțimile de pe tot globul îl încurajară pe Watney.

•

Mitch ședea la postul lui de la Controlul Misiunii. Controlorii monitorizau totul și erau gata să ajute în orice fel ar fi putut, dar din cauza decalajului din comunicațiile dintre Hermes și Pământ nu le rămânea decât să privească.

— Telemetria, spuse vocea lui Lewis în difuzoare.

— În regulă, răspunse Johanssen.

— Recuperarea, continuă ea.

— În regulă, spuse Beck din sas.

— Recuperarea secundară.

— În regulă, răspunse Vogel de lângă Beck.

— Controlul Misiunii, aici comandantul lui Hermes,