aceea, când s-a întâlnit cu Adriana, logodnica lui Peter, Marshal a avut grijă să menţină limitele relaţiei lor profesionale, evitând orice discuţie despre investiţia lui alături de Peter. A acceptat cu eleganţă felicitările ei pentru seria de prelegeri academice, iar când ea l-a anunţat că a aflat cu o zi în urmă de la Peter că un proiect de lege care îi obliga pe bicicliştii minori să poarte cască fusese înaintat forurilor legislative din Suedia şi din Elveţia, el doar a încuviinţat scurt din cap, şi apoi a revenit imediat la problemele ei: investigarea relaţiei cu tatăl ei, un bărbat în esenţă binevoitor, care însă îi intimida pe toţi atât de tare, încât nimeni nu îndrăznea să îl înfrunte. Tatăl Adrianei îl plăcea mult pe Peter – chiar făcea parte din grupul său de investitori -, dar, cu toate acestea, se împotrivea cu îndârjire unei căsătorii care i-ar fi dus nu numai pe fiica lui, dar şi pe viitorii nepoţi, în străinătate.

  Interpretările pe care i le-a oferit Marshal Adrianei, referitoare la relaţia cu tatăl ei – la faptul că un părinte bun îşi pregăteşte copiii pentru individuaţie, pentru a deveni autonomi, capabili şi-şi părăsească părinţii – s-au dovedit a fi folositoare. Pentru prima oară, Adriana a început să înţeleagă că nu trebuie neapărat să accepte vinovăţia pe care i-o indusese tatăl ei. Nu era vina ei că mama sa murise. Nu era vina ei că tatăl său îmbătrânea sau că în viaţa lui nu existau prea multe persoane apropiate. La sfârşitul şedinţei, Adriana a ridicat problema unor întâlniri suplimentare faţă de cele cinci ore solicitate de Peter.

  — De asemenea, ar fi posibil, domnule doctor Streider, a întrebat Adriana în timp ce se ridica în picioare, pregătindu-se să plece, să ne întâlnim împreună cu tatăl meu?

  Încă nu se născuse însă pacientul care să-l forţeze pe Marshal Streider să prelungească o şedinţă terapeutică. Nici măcar cu un minut sau două. Marshal se mândrea cu asta. Dar n-a putut rezista să nu facă o aluzie la darul lui Peter şi a schiţat un gest către încheietura mâinii, zicând:

  — Noul meu ceas, cu o precizie de milisecundă, arată două cincizeci fix. Haideţi să ne începem următoarea şedinţă cu întrebarea dumneavoastră, domnişoară Roberts.

 

  Şaisprezece

  Marshal era foarte plin de el pe când se pregătea de întâlnirea cu Shelly. Ce zi minunată, se gândea. Nu se poate mai bine decât atât: în sfârşit, banii i-au fost trimişi lui Peter, o şedinţă strălucită cu Adriana şi un meci de baschet glorios – acel dribling final, culoarul deschizându-se în faţa lui ca prin minune; nimeni n-a îndrăznit să-i stea în cale.

  Şi abia aştepta să-l vadă pe Shelly. Era a patra şedinţă a lor. Celelalte două şedinţe din săptămâna aceea fuseseră extraordinare. Oare alt terapeut ar fi putut să lucreze la fel de bine? Demarase o eficientă şi meşteşugită analiză pe porţiuni a relaţiei lui Shelly cu tatăl său şi, cu precizia unui chirurg, înlocuise metodic interpretările deşănţate ale lui Seth Pânde cu cele corecte.

  Shelly a intrat în cabinet şi, ca întotdeauna, a mângâiat vasul portocaliu al sculpturii de sticlă, înainte de a se aşeza. Apoi, fără nici o muncă de lămurire din partea lui Marshal, a început imediat.

  — Vă amintiţi de Willy, partenerul meu de poker şi de tenis? Am vorbit despre el săptămâna trecută. El e cel care are vreo patruzeci, cincizeci de milioane. Ei bine, m-a invitat la La Costa pentru o săptămână, să-i fiu partener în turneul anual de perechi Pacho Segura, unde se participă pe bază de invitaţie. M-am gândit să accept, dar… Mă rog, e ceva care nu-mi sună a bine. Nu sunt sigur ce anume.

  — Ce idei aveţi cu privire la asta?

  — Îmi place Willy. Încearcă să fie un bun prieten. Suma pe care o va cheltui cu mine la La Costa nu înseamnă nimic pentru el. E atât de bogat, încât nu există şansa să cheltuiască nici măcar dobânda banilor lui. În plus, primeşte şi el ceva în schimb. I s-a pus pata să intre în clasamentul naţional de seniori la perechi şi daţi-mi voie să vă spun că n-o să găsească un partener mai bun decât mine. Dar nu ştiu. Asta totuşi nu explică ce simt.

  — Încercaţi, domnule Merriman. Mi-ar plăcea ca astăzi să vă ocupaţi de ceva diferit. Concentraţi-vă asupra sentimentelor dumneavoastră negative şi, de asemenea, concentraţi-vă asupra lui Willy, lăsându-vă gândurile să curgă libere. Spuneţi tot ce vă trece prin minte. Nu încercaţi să judecaţi sau să selectaţi lucrurile care au sens. Nu încercaţi să atribuiţi vreo semnificaţie discursului dumneavoastră. Doar gândiţi cu voce tare.

  — Gigolo – ăsta-i primul cuvânt care-mi vine -, sunt un gigolo întreţinut, un băiat de companie pentru amuzamentul lui Willy. Şi totuşi, îmi place de Willy – dacă n-ar fi atât de groaznic de bogat, probabil am fi prieteni apropiaţi… Ei bine, poate că nu… n-am încredere în mine. Poate că, dacă n-ar fi bogat, mi-aş pierde interesul pentru el.

  — Continuaţi, domnule Merriman, vă descurcaţi bine. Nu selectaţi nimic, nu cenzuraţi. Orice vă vine în minte, lăsaţi-vă în voia gândurilor şi vorbiţi-mi despre el. Orice aţi gândi sau orice aţi vedea, descrieţi-mi.

  — Munţi de bani… monede, facturi… banii se întrevăd la orizont… de câte ori sunt cu Willy, îmi fac planuri… mereu îmi fac planuri… Cum m-aş putea folosi de el? Cum aş putea să obţin ceva de la el? Orice vă trece prin cap… vreau ceva: bani, favoruri, prânzuri gourmet, rachete noi de tenis, sfaturi de afaceri. Sunt impresionat de el… de succesul lui… Mă simt mai important când sunt văzut alături de el. Mă simt şi mai mic… Mă văd ţinând mâna mare a tatălui meu…

  — Rămâneţi cu imaginea dumneavoastră şi a tatălui dumneavoastră. Concentraţi-vă asupra ei. Lăsaţi să se întâmple ceva.

  — Văd scena asta, probabil aveam mai puţin de zece ani, pentru că atunci ne-am mutat