— Pericolul nu constă în a avea succes, ci în a avea succes în faţa lui, a-l depăşi, a-l înlocui. Poate ca în mintea dumneavoastră de copil vă doreaţi ca el să dispară – e un lucru natural -, aşa încât să o puteţi avea numai pentru dumneavoastră pe Mama. Dar „a dispărea” în mintea unui copil e echivalent cu „a muri”. Aşa că v-aţi dorit ca el să moară. Şi acest lucru nu este o caracteristică a dumneavoastră – asta se întâmplă în fiecare familie, pur şi simplu aşa suntem construiţi. Pe fiu îl ofensează limita impusă de tată. Iar pe tată îl ofensează încercările fiului său de a-i lua locul – în familie, în viaţă. Gândiţi-vă la asta – nu-i plăcut să doreşti moartea cuiva. Pare periculos. Care-i pericolul? Uitaţi-vă la camionul dumneavoastră! Uitaţi-vă la degetul dumneavoastră! Pericolul rezidă în răzbunarea tatălui. Ei bine, astea sunt evenimente vechi, sentimente vechi – s-au petrecut cu decenii în urmă. Şi totuşi, aceste sentimente nu s-au dizolvat. Încă sunt ascunse în dumneavoastră, încă par vii, încă influenţează modul în care trăiţi. Senzaţia aceea de pericol din copilul care eraţi este încă în dumneavoastră – aţi uitat de mult motivul, dar gândiţi-vă la ce mi-aţi spus astăzi: vă purtaţi de parcă succesul ar fi un lucru foarte periculos. Prin urmare, nu vă permiteţi să aveţi succes sau talent în preajma lui Willy. Nici măcar nu vă daţi voie să jucaţi bine tenis. Deci toate abilităţile, toate talentele dumneavoastră stau încuiate, nefolosite, înăuntrul dumneavoastră.

  Shelly n-a răspuns. Aproape nimic din toate astea n-avea nici o noimă pentru el. Şi-a închis ochii şi a reflectat la cuvintele lui Marshal, căutând cu frenezie vreo frântură care i-ar fi putut fi de folos.

  — Mai tare, a spus Marshal, zâmbind. Nu vă pot auzi.

  — Nu ştiu ce să cred. Aţi spus prea multe. Presupun că mă întrebam de ce dr. Pânde nu mi-a spus lucrurile astea. Explicaţiile dumneavoastră par foarte valabile – mult mai la obiect decât porcăriile alea homosexuale legate de tatăl meu. În patru şedinţe aţi făcut mai mult decât dr. Pânde în patruzeci.

  Marshal jubila. Se simţea ca un armăsar al interpretărilor. O dată la un an sau doi intra pentru o vreme în „zonă” la baschet: coşul i se părea un imens butoi suspendat acolo sus – coşuri de trei puncte, sărituri cu răsucire, aruncări cu ambele mâini. Pur şi simplu nu rata niciodată. Acum era în „zonă” la el în cabinet – cu Peter, cu Adriana, cu Shelly. Pur şi simplu nu rata niciodată. Toate interpretările ajungeau vâjâind – zzzuuummmm – direct în suflet.

  Doamne, îşi dorea ca Ernest Lash să poată vedea şi asculta şedinţa asta. Mai avusese o discuţie în contradictoriu cu Ernest în timpul supervizării de ieri. Acum se întâmpla din ce în ce mai des – aproape de flecare dată. Isuse, câte trebuia să îndure. Toţi terapeuţii ăştia ca Ernest, amatorii ăştia, pur şi simplu nu înţeleg – pur şi simplu nu pricep -, nu pricep că sarcina terapeutului este să interpreteze, doar să interpreteze. Ernest nu poate înţelege că interpretarea nu e una dintre multe alte opţiuni, nu-i doar un lucru oarecare pe care-l poate face un terapeut – doar asta ar trebui să facă un terapeut. E o insultă adusă înţelepciunii şi ordinii naturale ca o persoană ajunsă la nivelul lui să fie nevoită să răspundă la provocarea juvenilă a lui Ernest legată de eficacitatea interpretării, la prostiile lui despre autenticitate şi sinceritate, plus tot rahatul ăla transpersonal despre întâlnirea dintre două suflete.

  Dintr-odată, norii s-au împrăştiat, iar Marshal a văzut totul clar şi a înţeles, Ernest şi toţi criticii psihanalizei aveau fără îndoială dreptate când susţineau ineficacitatea interpretărilor – a interpretărilor lor! Interpretarea la ei era ineficientă pentru că avea un conţinut greşit. Şi, cu siguranţă, se gândea Marshal, excela nu numai în privinţa conţinutului, dar şi a modului în care o făcea, având capacitatea de a împacheta interpretarea în limbajul potrivit, cu metafore perfecte pentru fiecare pacient în parte, şi era genial pentru că putea să ajungă la orice pacient, indiferent de statutul lui social; de la cel mai sofisticat universitar, laureatul Premiului Nobel pentru fizică, până la cei mai de jos – jucători de cărţi şi pasionaţi de tenis -, până la domnul Merriman, care îi ciugulea din palmă. Mai mult decât oricând, acum îşi dădea seama ce instrument minunat şlefuit pentru interpretări era el.

  Marshal s-a gândit la onorariul lui. Desigur, nu era normal ca el să ceară aceeaşi sumă ca ceilalţi terapeuţi, când, evident, era cel mai bun. Chiar aşa, se gândea Marshal, cine mai era ca el? Fără îndoială, dacă şedinţa asta ar fi fost urmărită de vreun tribunal format din psihanalişti nemuritori aflaţi în rai – Freud, Ferenczi, Fenichel, Fairbairn, Sullivan, Winnicott -, aceştia s-ar minuna: „Wunderbar, uluitor, extraordinar. Puştiul ăsta, Streider, e un nume. Pasează-i mingea şi dă-te la o parte. Fără discuţie, e cel mai mare terapeut în viaţă!”

  Trecuse multă vreme de când nu se mai simţise atât de bine – poate din anii lui de glorie ca fundaş în echipa liceului. Poate, s-a gândit Marshal, avusese o depresie latentă în toţi anii ăştia. Poate că Seth Pânde nu i-a analizat în profunzime depresia şi declinul fanteziilor lui grandioase. Dumnezeu ştie că Seth avea pete negre în ceea ce priveşte grandoarea. Dar acum, astăzi, Marshal înţelegea mai limpede decât oricând că grandoarea nu trebuie abandonată, ăsta-i modul natural al eului de a stăvili limitările, melancolia şi disperarea vieţii de zi cu zi. E nevoie sa găseşti o cale prin care să canalizezi grandoarea într-o formă adultă, adaptabilă, realizabilă. De pildă, să încasezi un cec de şase sute de mii de dolari pentru o cască de bicicletă sau să depui jurământul în postul de preşedinte al Asociaţiei Internaţionale de Psihanaliză. Şi toate astea o să se întâmple. În curând!

  Cuvinte enervante şi inoportune l-au smuls pe Marshal din reverie.

  — Ştiţi, doctore, a