În loc de o maşină-dubă ne aşteaptă nişte camioane obişnuite. Suntem ghemuiţi, înghesuiţi în poziţii nefireşti, absurde, ca nenorociţii de pe garrotte din ilustraţiile lui Goya şi acoperiţi cu prelate.

  Pe drum, săltând puţin prelatele, apar clipiri de străzi desfundate, felinare, oameni zoriţi. Serviete, găleţi, basmale. Apoi o clădire pătrată, înaltă, în care sunt lumini; închisoarea. Proporţiile clădirii şi luminile produc o stranie senzaţie îmbietoare. Moment de nebunie: amintirea unei sosiri la Braşov, la hotelul Coroana, odată seara, spre toamnă, cu mama. Căldura din hol. Mirosul de fripturi dinspre restaurant. Un băiat se repede să ia geamantanele. Uşa turnantă. Zâmbete în jur.

  Suntem primiţi cu bâte şi toroipane.

  — Prieteni dragi, de vreţi să vă pregătiţi pentru viaţă şi să nu aveţi surprize, bune sunt studiile, bună e ingineria şi mai bună meseria brăţară de aur – bune-s tehnica dentară şi sudura, bune sunt limbile străine şi biblioteconomia, dar după cum cea mai rapidă cale pentru a înţelege ce se întâmplă astăzi este a studia sfârşitul Imperiului roman -Montesquieu, Gibbon, Mommsen, Ferrero, dar mai ales Rostovţev – tot aşa cea mai sigură metodă pentru a evita surprizele în viaţă şi a le putea face faţă cu oarecare calm, cea mai temeinică pregătire este studiul Calvarului şi al Golgotei. Asta e şcoala practică şi tehnică, asta e adevărata şcoală profesională a meseriei de om în lume.)

  — De vreme ce individul nu are putere decât asupra limbajului, că nu poate ieşi din el şi comunica decât prin el – zice Brice Parain – ce poate face? N-are încotro, trebuie să vorbească.

  Prin cuvinte se afirmă adevărul, prin cuvinte se pot aduce liniştea şi fericirea.

  Acţiunile nu sunt şi ele decât tot cuvinte, căci pot servi numai la afirmarea adevărului.

  Două precizări: a) Să ai ce spune. De aceea vorbesc rar oamenii care gândesc şi simt. Şi reciproca:Să taci! Greu lucru când n-ai nimic de spus!” (Michel Corvin).

  B) Cuvintele să fie convertibile, ca moneta-hârtie. Pentru cuvinte convertibilitatea e în fapte, nu în aur.

  Brice Parain: Curajul plăteşte peşin. Cuvântul e perfid. S-a întors împotriva noastră fiindcă n-am făcut nimic pentru el. N-a produs decât deznădejde. Curajul, când e mare, se poate mulţumi cu ce face singur. Cuvântul, pentru a fi adevărat, mai trebuie să fie şi împlinit.

  — Tot Brice Parain confirmă întrutotul esenţiala teză creştină asupra vieţii şi scopului creaţiunii: „Singura noastră bogăţie, care e bucuria de a trăi”.

  Bucureşti, noiembrie 1970

  Incinerare la oribilul crematoriu: sala aceea în stil francmason, Iorga ar fi spus sinagotic, şi placa de gramafon care râcâie şi scârţâie timp de peste trei sferturi de oră cu fadinguri lungi datorate uzurii, cei prezenţi simţindu-se şi mai stingheriţi.

  Aici parcă mai mult ca la cimitir se simte cât de singur e fiecare. (Porcul omorât la Clucereasa, în ajun de Crăciun şi pârjolit în curte în vreme ce – împrejur – porcii ceilalţi zburdă şi grohăie. Sau găinile şi puii care se năpustesc să mănânce maţele şi pieliţele găinii curăţate; ciugulesc cu atenţie, nu lasă o fărâmă.)

  Toată lumea în picioare de o parte şi de alta a unui catafalc acoperit cu o pânză. La indieni şi la romani rugul ardea, era un spectacol, se producea o participare. La ţară e pământul, sunt bocitoarele, preoţii, natura. Aici nu-i decât aşteptare, plictiseală în sunet de muzică pompoasă şi stridentă, golul şi singurătatea fiecăruia. Un fel de şedinţă: de s-ar termina!

  Factorul comun al oamenilor poate fi numai Dumnezeu, numai prin el ne putem reciproc tolera şi încerca să ne iubim. În lipsa acestui catalizator reacţiile rămân de respingere şi indiferenţă. Laplace credea că se poate lipsi de această ipoteză, dar progresul ştiinţific 1-a determinat pe Werner Heisenberg să ceară sprijinul filosofiei, iar lumea de rând s-a convins că are nevoie de acest ocol pentru a nu se preface în ţarc de animale, ori în casă de nebuni.

  — Puritatea absolută, absolută, da, o admitem. Dar virtutea (care-i înfrânare, deci presupune dorinţa păcătoasă) ne indispune.

  Şi totuşi G. B. Shaw recunoaşte că virtutea, fiind obţinută prin luptă, e superioară. Lui Dostoievski i se datorează o viziune ce pare definitiv explicativă: am fost în paradis, în lumea inocenţei; am căzut, ne-a murdărit păcatul; prin mântuire ieşim din mocirlă şi ne îndreptăm iar spre inocenţă; de data asta însă va fi o inocenţă meritorie căci va păstra, îngrozită, amintirea răului şi va fi afirmarea conştientă a binelui, o trăire, nu o simplă stare. Aşa se înţelege de ce omul va fi socotit deasupra îngerilor.

  Gherla, ianuarie 1964

  Portretul lui Dorian Gray, povestit de inginerul Rosetti.

  Îl povesteşte foarte bine, dar ca pe o istorioară fantastică.

  Eu cred că este un roman creştin cu teză morală: anume că de realitate nu putem scăpa. Undeva, ea se înscrie. Nu există procedeu artă, minciună, făţărnicie, iluzie – care s-o poată împiedica, până la urmă, să se manifeste pe unul din planurile vieţii.

  Dorian Gray şi portretul nu pot fi simultan frumoşi: ori în fiinţa vie, ori în imagine, realitatea e înregistrată.

  Arta poate transfigura, dar nu poate escamota realitatea.

  Dictaturile care-şi creează lumea lor perfectă sunt şi ele confruntate cândva de forţele paralele ale realităţii.

  Limbajul convenţional al lui Orwell (new speak) sau chestionarele de care vorbeşte Soljeniţân în Pavilionul canceroşilor nu pot împiedica – şi nici cele mai ticluite rapoarte consemnarea răului şi realităţii.

  Poate că realitatea e aceea care va birui, oricât de târziu, porţile iadului, porţile iluziei şi ale minciunii care-şi închipuie, prosteşte, că pot sugruma tumoarea răbdător crescândă. (Degeaba trece Talmudul răstignirea sub tăcere.)

  Februarie 1934

  La Braşov cu mama şi Virginia. E, în iarnă, o zi de toamnă caldă; spre seară începe a ploua mărunt şi des. Pe la zece, mama şi Virginia rămânând la