Biserica Neagră, fireşte, e închisă. Încerc o ciudată senzaţie de blândeţe, de apropiere a pietrelor acestora uriaşe; monumentul nu striveşte străzile şi casele, s-ar zice că are o forţă ocrotitoare. Închisă e şi biserica catolică şi, ceva mai încolo, una ortodoxă. Urc până în Şchei, la biserica Sf. Nicolae, la care mă uit de dincoace de gardul care o înconjoară. Străbat apoi câteva din ulicioarele în pantă ale Şcheilor. Revin în centru şi mai umblu multă vreme pe străzile aproape pustii, în ploaia călduţă, odihnitoare.

  Biserici sunt: închise; mă uit, în întuneric par severe, mari. Inaccesibile.

  Teoria pluralităţii planurilor de conştiinţă, a lui Ionel Gherea, mi-o confirmă avocatul D. Gh., de la Oficiul juridic al ministerului unde am fost primit ca registrator la arhivă.

  Om cult şi talentat, D. GH. E jurist şi compozitor. E membru de partid şi totodată „reacţionar” cum mai convins nu se poate. Înjură – cu vorbe alese – minciunile oficiale şi soarta care-l obligă să le cânte în slăvi (cu vorba, cu scrisul şi cu partiturile). E obişnuit să trăiască bine, o leafă nu i-ar ajunge, aşa încât n-are încotro, e silit să se supună. Dar la oficiul juridic, între prieteni şi oameni de încredere, poate deschide supapa, îşi poate da drumul, răsufla, răcori.

  Când însă vine de la cursurile politice pe care le ţine la Uniunea compozitorilor (căci ştie teorie şi e pus să şi predea), nu rezistă plăcerii de a povesti ce bine şi clar a expus marxism-leninismul: bucuria i se citeşte pe faţă, o bucurie pe bună dreptate mândră; legitimă. Doar a vorbit frumos. Şi se referă şi la conţinutul prelegerii, ca şi cum ar rezuma vreun curs de vară, savant şi popular, la universitatea de la Văleni.

  E sincer şi când se leapădă de Mamona şi când se făleşte cu talentul său de conferenţiar al unei doctrine pe care o detestă. Simultaneitatea dualităţii planurilor de conştiinţă e perfectă, iar taina e de nepătruns. Fiecare cu ale sale; cele două fiinţe coexistă paşnic. Mă întreb ce se va întâmpla când vor comunica, totuşi, potrivit ideii din Dr. Jekyll şi Mr. Hyde: groaza dublei personalităţi e că despărţitura nu poate dura mult. Sau poate că Robert Louis Stevenson greşea şi că dedublarea e posibilă până la Judecata de Apoi? (Tema de reflecţii, %gioco.so:

  Luca 12, 2-3: „Nimic nu este acoperit care să nu se descopere şi nimic ascuns care să nu se cunoască. De aceea câte aţi spus la întuneric se vor auzi la lumină şi ceea ce aţi vorbit la ureche, în odăi, se va vesti de pe acoperişuri”.)

  Jilava, mai-iunie 1961

  Starea de euforie şi recunoştinţă de după botez mă îmboldeşte să caut prilejuri de a face binele şi a mă arăta cât mai prevenitor, serviabil, fără cusur. Şi cât de bucuros mă simt că-s atât de liniştit şi de indiferent faţă de micimile şi deşertăciunile din jur!

  Prima lecţie de modestie şi trezire la realitate mi-o însuşesc în celula unde am fost transferat după ieşirea din cea în care am primit botezul.

  Fereastra e bătută în scânduri, dar sus e un pătrat mic neacoperit. Pe acesta îl putem ţine închis sau deschis. În principiu este interzis a te apropia la mai mult de doi metri de fereastră, dar unii gardieni se fac că nu văd şi în camera aceasta suntem lăsaţi a manipula pătrăţelul după voie.

  Jumătate din cameră doreşte să-l ţină închis. (Vreţi să ne omorâţi? Trage dom'le, e un curent ucigător!)

  Cealaltă jumătate susţine să fie deschis. (Vreţi să ne omorâţi? Ne sufocăm dom'le, e o căldură de moarte.)

  Ce minunată ocazie de a-mi arăta mărinimia, blândeţea şi detaşarea. Zic: cum vreţi, mi-este egal, nu mă pronunţ.

  Pe loc se realizează unanimitatea celulei, care mă duşmăneşte. Din toate părţile se aude: ce, vrei să te pui bine cu toată lumea? Vrei să fii şi-n car şi-n căruţă, şi cu slănină-n pod şi cu porcu-n coteţ, nu-ţi merge, ori cu carne, ori cu brânză. Ura e generală, a ţâşnit spontan şi sincer.

  Modestie, băiete! Ia-o încet. Nu sunt nici şase luni de când ai intrat la puşcărie şi nici două de când te-ai botezat şi te şi crezi Simion Stâlpnicul! Mai uşor cu nepărtinirea şi dispreţul faţă de mărunţişuri.

  Îmi trebuie câteva zile ca să înţeleg. Votez cuminte pentru fereastra deschisă. Toate se potolesc ca prin farmec. Jos de pe capră, jos de pe stâlp, tombé de la branche75

  — Misterul:

  Simone Weil: Cel mai teribil paradox al libertăţii creştine este că a fi ales de Dumnezeu înseamnă a fi părăsit de el.

  Pascal: Dacă Dumnezeu există trebuie să fie de neînţeles.

  Thornton Wilder: Semnul sub care stă calea lui Dumnezeu este semnul ciudăţeniei. Dumnezeu este ciudat. (Cuvântul englezesc strange poate fi tradus şi prin: straniu.)

  — Deoarece lumea nu e numai materială, deoarece o susţin forţele spirituale*, înseamnă ca forţele spirituale negative sunt distrugătoare.

  * Soljeniţân (Casa Matrionei): „Nu se spetea să-şi cumpere lucruri şi apoi să le păstreze mai dihai decât propria-i viaţă.

  Nu alerga după găteli. După veşmintele care-i împodobesc pe cei sluţi şi pe cei dăunători.

  Neînţeleasă, părăsită până şi de soţul ei, mamă care înmormântase şase copii, dar nu şi firea ei prietenoasă, străină în ochii surorilor şi nurorilor ei. Lucrând prosteşte pe degeaba pentru ceilalţi, nu agonisise avuţii să le aibă în ziua morţii. O capră de un alb murdar, o mâţă cu picioarele strâmbe, nişte %flCUţi.

  Şi noi toţi trăind în jurul ei nu înţelesesem că ea era dreptul acela despre care vorbeşte proverbul şi fără de care nu există sat să poată dura.

  Nici oraş.

  Nici pământul nostru întreg. (Kola aut.)

  Brice Parain: „Minciuna, viclenia, calomnia pot fi mai groaznice decât gloanţele unui revolver.”

  La ce se poate aştepta o societate care preface bănuiala, invidia şi denunţul în