— Apoc. 3, 20: „Iată, stau la uşă şi bat; de va auzi cineva glasul Meu şi va deschide uşa, voi intra la el şi voi cina cu el şi el cu Mine.”

  Dar pe ilustraţii uşa este reprezentată de obicei fără clanţă. Întreabă un copil: cum poate intra de vreme ce nu e clanţă? Răspuns: clanţa e pe dinăuntru.

  15 noiembrie 1969

  Invitat la Huşi de părintele Mina. În jurul desfiinţatei episcopii, transformată în muzeu regional, li s-a îngăduit foştilor călugări de la schitul Bradiceşti să înjghebeze o mică şi modestă comunitate mânăstirească. S-au aciuiat în dependinţele şi grajdurile episcopiei, deteriorate rău; le repară pe cât pot şi refac biserica, foarte mare, cu hramul Sfinţii Apostoli.

  Sunt primit cu prietenie. Stareţul e un bătrân cu barbă lungă, albă, ca-n basme şi legende. (Lasă arhimandritului toată grija schitului.) Au o vie destul de întinsă, o îngrijeşte cu pricepere unul din ei, şi o cramă aşezată în pivniţele palatului episcopal: datează din vremea lui Ştefan cel Mare, cramă adâncă, rece, cu bolţi uriaşe şi butii cât toate zilele. De aici scoate chelarul un vin fără pereche; mi se încredinţează şase sticle ca vin de împărtăşanie pentru Schitul Dârvari.

  Totul e meritoriu şi înduioşător, iar strădaniile călugărilor impresionante. Două lucruri însă nu-mi sunt după voia inimii: apa, la Huşi, e puţină, proastă şi sălcie. (Iar în mintea mea noţiunea de mânăstire e legată de aceea de apă curată şi înviorătoare.) Apoi, la masă, de lăsata secului, vine vorba de un călugăr, coleg de-al lor, rău bolnav, care se află – după câte înţeleg – singur într-un loc îndepărtat. Stareţul întreabă dacă s-a dus să-l vadă şi să-l ajute cel căruia i se ceruse s-o facă. Nu numai că nu s-a dus – a fost năpădit de treburi – dar mai şi adaugă o justificare: bolnavul nu e singur, e cu Dumnezeu.

  Ceilalţi par mulţumiţi de explicaţie şi dau din cap: aşa e, nu e singur, e cu Dumnezeu.

  Îmi trece prin minte să-l întreb pe cel cu misiunea neîndeplinită: desigur că bolnavul nu e singur, ci cu Dumnezeu, dar dumneata, cuvioase, care cunoşti porunca de a-ţi iubi aproapele şi ai citit parabola samariteanului milostiv şi nu ai dat ascultare poruncii stareţului, domnia ta eşti sigur că eşti cu Dumnezeu?

  — Thornton Wilder: „Numai cei ce şi-au dat seama de nefiinţa lor sunt în stare să preaslăvească lumina soarelui.”

  Un biolog, H. Laborit, a descoperit (?) o substanţă, AG 256 care – în organism – nu face decât să transmită durerile la creier.

  Materialitatea aceasta neaşteptată, departe de a duce apa la moara ateiştilor, îi înfundă. E de neconceput s-o credem întâmplătoare. Imposibil să se fi iscat din senin o substanţă specializată în transmiterea durerilor. Adăugându-se colac peste pupăză desăvârşitei angrenări a funcţiunilor, alungă ideea hazardului cu măturoiul.

  Căci dacă, la urma urmei, am fi dispuşi să admitem că prin simplul joc al întâmplării particulele elementare (şi stările materiei) s-au aglomerat alcătuind atomi care la rândul lor prin îmbinare au format molecule (cu putere selectivă!), care şi ele s-au strâns în celule, apoi în micelii care prin altă aglomerare au dat naştere la ţesuturi care şi ele s-au adunat în organe care au alcătuit apoi aparate care au creat sisteme ce s-au închegat în fiinţă, dacă tot acest lanţ continuu, aglomerat şi aglutinat ar putea fi eventual privit ca simplu produs al întâmplărilor, apoi e foarte greu (şi prea puţin probabil) de conceput că tot din întâmplare s-au ivit substanţe specializate, purtătoare ale durerii.

  Tocmai materialitatea aceasta îmi dovedeşte existenţa unui plan, unor intenţii, unui program – realizat cu acelaşi material – de un creator. De vreme ce rezultatele (D. Ex.: durerea) nu sunt efecte secundare (joc secund), ci prevăzute, prezenţa unui creator e implicată.

  Creator, fireşte, şi nu doar atât: mare arhitect, demiurg, mare anonim. Hristos Mântuitorul, Unul din Treimea cea de o fiinţă şi nedespărţită, e altceva. Pe El nimic nu-l dovedeşte în sens judiciar, nu-l dezvăluie prin logică; e în afara logicii sistemului; e neaşteptatul, paradoxul; la El ajungem prin liberă şi ne-socotită credinţă. El şi năruie totodată orice explicaţie strict materială, în care nu încape. „Cred întru Tine, dar mă rog Ţie întăreşte credinţa mea. Te iubesc, dar mă rog Ţie sporeşte dragostea mea.”

  Malraux la nevenirea lui Iuda la picioarele Crucii se gândeşte, când scrie, că nici Chateaubriand nu s-a dus la Sf. Elena.

  — Ce ne-au prevestit Saint-Simon şi saint-simoniştii, societatea industrială în care-şi puneau toată nădejdea, s-a realizat.

  Apologul, desigur, e genial ca proorocire; dar e şi stupid, pierzând din vedere că a doua zi după ce regele, fratele regelui, prinţii, miniştrii, conţii, episcopii şi prefecţii vor fi pierit, prima grijă a muncitorilor, inginerilor şi altor „industriaşi” va fi să aleagă alţi „paraziţi” – nu aceiaşi (cu toate că.) – dar în orice caz alte personaje tot „politice”, „statale”, „ceremonioase”.

  Noua zeitate a societăţii industriale a descoperit-o Brice Parain, e preţul de cost, nu alta. Dacă demnitatea individuală a omului s-a pierdut fără urmă, efectul nu e un rezultat al barbariei, ori o ignoranţă, o cruzime stupidă, ci un mod de a fi al civilizaţiei industriale. Organizarea industrială este rezultatul unei concepţii transcendentale al cărei sediu nu se află în individ, ci în colectivitate.

  „Este evident că civilizaţia industrială impune dictaturA. În cele din urmă totul ţine de preţul de cosT. Nici măcar nu domnesc inginerii ori directorii ori administratorii, ci preţul de cost, iar toţi guvernanţii nu-s decât slugile lui.”

  — În sprijinul tezei din Doktor Faustus (că muzica dodecafonală a lui Arnold Schonberg e demonică întrucât se întemeiază pe armonii altele decât cele receptate cu plăcere de organele auditive create de natură şi încearcă să edifice o altă lume unde serii arbitrare înlocuiesc melodiile) scrie Ernest Ansermet.

  Timpul muzical nu e o „viteză”, măsura şi-o trage nu din timp, ci din cadenţă,