iar durata noastră psihică este ondulatorie. Între duratele noastre psihice şi momentele energetice muzicale relaţia nu poate fi decât continuă şi curbă. Doar fraza melodică dispune de curbură şi de arcul logaritmic, mijloacele unei receptări ondulatorii sunt impuse de psihologia noastră.

  Nu-i oare la fel în artele plastice?

  Arta e concentrare a vieţii (definiţia lui Balzac), transcendare şi transfigurare, dar nu poate fi revoltă împotriva armoniilor fundamentale: pe acestea, dimpotrivă, ni le apropie, ni le intensifică, ni le dezvăluie.

  — Nu de aripi are nevoie spiritul omenesc, spune Bacon, ci de plumb. Cu prea mare uşurinţă se avântă în cele mai înalte abstracţiuni pierzând orice contact cu omenescul şi realitatea.

  — Definiţii ale artei, dovedind că arta nu-i, cum cred unii, demonică. „Scrisul e o formă a rugăciunii” (Kafka).

  „Scrisul, ca şi dragostea, e poezie” (Arghezi).

  „A picta vise şi a căuta absolutul. Obiectele sunt numai idei simplificate” (Gauguin).

  „Rostirea tainei prin taine” (Kandinsky).

  „Limbajul desenului reîmprospătează ideea paradisului şi culorile străvechiului tablou” (Hugo Ball).

  — Bucuria de a trăi, caracteristică a creştinismului.

  Marcel Jouhandeau: „Faptul că viaţa-i o sărbătoare i-a scandalizat pe unii. Dacă au ales să fie nefericiţi, treaba lor. Deşi am parte de toate grijile, toate necazurile, toate dezamăgirile, nimeni nu află nimic, nici măcar eu.”

  Asta-i curată isihie şi fidelă ascultare a cuvintelor domneşti: Dacă vrei să-mi urmezi Mie, ieşi din tine.

  — Doctrinele vitaliste, toate, orice nume ar purta după pretextele economice ori doctrinare în numele cărora au pus mâna pe putere, sunt vizate de Denis de Rougemont: scopul lor nu e de a desfiinţa zeii, ci de a le înşfăca puterea divinizând-o pe acest pământ. („Şi au schimbat slava lui Dumnezeu Celui nestricăcios întru asemănarea chipului omului celui stricăcios şi al păsărilor şi al celor cu patru picioare şi al târâtoareloR. Ca unii care au schimbat adevărul lui Dumnezeu în minciună şi s-au închinat şi au slujit făpturii.” Rom. 7, 23-25)

  — Închisoarea ca şcoală de adevăr.

  Oscar Wilde: „Viaţa de închisoare te ajută sa vezi oamenii şi lucrurile aşa cum sunt în adevăr. Cei de afară se lasă amăgiţi de iluziile unei vieţi mereu sechimbătoare. Se mişcă odată cu viaţa şi contribuie la irealitatea ei.”

  BUGHI MAMBO RAG

  —.pe urmele panterei BagheerA. Până la urmă şi generalul Fini, autorul Epignozei, a renunţat la spiritismul dumneavoastrĂ. Cea mai bună miere fiind cea de salcâM. FanerogamelE. Îi spune Marcellus lui Demetrios.

  Aha! În Bhagavad Gita lucrurile nu-s luate uşuratic, iar principiul egalităţii este examinat mai de aprope. Şi nu cumva par a se referi la o „şcoală”, pe care o ştiu şi eu, versurile acestea: „Făpturile demonice nu ştiu nici să progreseze nici să se oprească, în ele nu există nici curăţie, nici regulă de purtare, nici adevăr;

  — Lumea, spun, este fără adevăr, fără bază, fără stăpân; născută fără înlănţuire cauzală, având capriciul drept temei; ce altceva?

  — Sprijinindu-se pe sistemul acesta, sufletele acestea pierdute, minţile acestea slabe stăpânesc lumea prin fapte de cruzime şi sunt hotărâţi s-o distrugă.

  — Dedaţi dorinţelor ce nu pot fi îndeplinite, plini de făţărnicie, mândrie şi dispreţ, iau din cauza tulburării minţii apucături rele, iscă deprinderi josnice.

  — Cuprinşi de nenumărate griji ce sfârşesc odată cu moartea, având mai presus de toate dorinţele şi bucuria cărnii, sunt încredinţaţi că asta e totul”?

  Slavei lui Dumnezeu este să ascundă lucrurile, iar mărimea împăraţilor este să le scoată la lumină. „

  Pilde 25, 2

  — Întreabă. Cere. Bate. Îndrăzneşte. Nu te teme. Nu te spăimânta. Stăruie. Năvăleşte. Fii treaz. Fii întreg la minte.

  Tot atâtea îndemnuri care cu prisosinţă arată că nu se cuvine să fim proşti! Dovadă e însuşi faptul că Dumnezeu e un Dumnezeu ascuns, că trebuie să-l aflăm, să-l descoperim; că lumea Lui trebuie s-o putem descifra. Nimic nu ne e dat mură-n gură, natura e complicată şi dialectică, dincolo de complicaţii şi dialectică ni se cere s-o desluşim; sensurile ei stau dincolo de realitatea imediată. O vastă cimilitură în care numai o minte întreagă se poate descurca. Şi până la urmă, în acest rebus, îl găsim pe Dumnezeu ascuns – unde? în locul cel mai puţin probabil fiindcă era cel mai evident – unde nu ne-am fi gândit, ca în Scrisoarea lui Poe – înlăuntrul inimii noastre!

  Le pur ennui de vivre76

  Paul Valery

  — Camera bine închisă a lui Satire nu conţine nici cazane cu apă clocotindă şi pucioasă, nici furci, nici ţepi. Iar băiatul de serviciu al hotelului-iad le atrage noilor veniţi atenţia asupra faptului că, aşteptându-se a găsi acolo obiecte de tortură şi draci cu picioare despicate, dau dovadă de concepţii învechite, romantice.

  De asemeni celulele de anchetă şi detenţie nu se cer neapărat prevăzute cu o instrumentaţie specială. Ce minunat loc de reculegere s-ar zice că e o cămăruţă la Securitate; o chilioară: un pat (un paralelipiped de piatră acoperit cu o saltea de paie), o pătură frumos împăturită, o măsuţă prinsă în zid, un bec, o tinetă. Cât îi trebuie omului, cum spune Tolstoi. Şi nici o unealtă de tortură: o poate constata orice jurist democrat străin venit în vizită şi control.

  Dar în cămăruţa cu pardosea de piatră şi zugrăvită în două culori (cafeniu închis şi verde spălăcit) tortura nu e mai puţin la ea acasă ca în beciurile inchiziţiei şi gestapoului sau în taberele Pieilor Roşii. Fără nici o unealtă? Fără. Fără apă clocotită, roţi, lanţuri, fiare înroşite, sfredele? Fără.

  Cine se miră să încerce a sta şaptesprezece ore, zi de zi, timp de un an – termenul e experimental – fără a se putea sprijini cu spatele măcar o clipă de un perete sau de o spetează. (Pătura aceea frumos şi savant împăturită şi lipită de perete trădează cea mai mică încălcare a regulamentului: nu e voie să şezi decât la marginea „patului”; în dreptul vizetei – ochiul gardianului la fiecare douăzeci de secunde şi, dacă bănuieşte,