Cine se miră să încerce a dormi numai cu faţa în sus şi obrazul neacoperit sub un bec de o mie de lumini. Dacă deţinutul se întoarce la dreapta sau la stânga, în timpul somnului, e deşteptat; dacă-şi bagă mâinile sub plapumă, e deşteptat; dacă sforăie, e deşteptat.

  Cine se miră să încerce a sta douăzeci şi patru de ore în picioare sau a se plimba în cerc până cade jos; ori, pur şi simplu, să petreacă un an pe câţiva metri pătraţi în frig pătrunzător şi în căldură zăpuşitoare, având drept unică perspectivă de schimbare să fie scos cu ochelari negri la „plimbare” într-un ţarc cât o palmă, unde e singur între patru pereţi de beton şi supus aceleiaşi supravegheri de fiecare clipă. (În ţarcul unde eram dus se vedea un capăt de ramură cu două-trei frunze. Dincolo de beton şi sârma ghimpată, rezumau tot neaşteptatul lumii lui Dumnezeu.)

  Cine se miră, să încerce a-şi lega bine ochii şi a merge orbecăind. E mai uşor decât a păşi pe întortocheate coridoare, tras de un gardian, zorit şi supărat.

  Tortura fără temelie, prin aşezarea faţă-n faţă, în vid, a două entităţi: omul şi timpul pur. Tortura prin Timp. Omul şi Timpul, nimic altceva: umple-l! Tortura prin speranţă a lui Villiers de l'Isle Adam; iar aici tortura prin timp şi mister. Nu ştii ce e în jurul tău când te duce cu ochelarii negri, nu ştii de unde vin ţipete sfâşietoare (muzică concretă pe discuri, de cele mai multe ori), nu ştii cât e ceasul (pe ţărani îi lasă indiferenţi). Picătura chinezească a căutării care la fiecare douăzeci de secunde te cercetează. Timpul, unealtă invizibilă care nu lasă urme, mai puţin chiar decât bastonul de cauciuc. Timpul, darul cel mai de preţ; şi duşmanul cel mai necruţător când e izolat şi abstract, când nu mai e decât clopot de vid în care persistă a vieţui numai neliniştea, nesiguranţa, închipuirea dezlănţuită.

  Concluzia practică: una cunosc: să-şi umple tot omul memoria cu fapte bune, ca să aibă cu ce se obloji şi mângâia. Ele, singure, pot îndulci scurgerea lentă şi rece a timpului pur.

  — De partea opusă a torturii prin timp stă tortura convieţuirii cu o sută de oameni într-o încăpere de 20 mp. Adevăratul nume al acesteia e tortura prin balamuc, deoarece omul în condiţii excepţionale de presiune se sminteşte. Puşcăria, fie vorba între noi, e uşoară; teribil e balamucul. Şi organizatorii ei au făcut tot ce le-a stat în putinţă pentru a preface temniţa în balamuc. Bătaia, ranga, brutalităţile cele mai grozave, chinurile fizice cele mai studiate nu-s decât floare la ureche faţă de chinul prin nebunie.

  — Definiţia dreptăţii.

  Proudhon: „Este însuşirea de a simţi şi afirma demnitatea noastră, adică de a o voi şi apăra, atât în persoana altuia cât şi în propria noastră persoană.”

  După cum bunătatea implică inteligenţa, dreptatea implică voinţa. De Gaulle, cu dispreţ: „Oamenii de bunăvoinţă: – bună poate, dar unde e voinţa?”

  Hegel: „Preceptul evanghelic iubeşte-ţi aproapele ca pe tine însuţi nu vrea să zică iubeşte-ţi aproapele cu tot atâta tărie ca pe tine însuţi, deoarece a se iubi pe sine este o expresie lipsită de înţeles; înseamnă: iubeşte-ţi aproapele ca şi cum ai fi tu însuţi.”

  Scrima: Înseamnă a spune că trebuie să te învoieşti a muri eul tău spre a renaşte în al celuilalt. Partea înfiorătoare, dacă mă pot exprima astfel, a rugăciunii pentru unitate este că ne descoperă că nu mai e de ajuns să te rogi pentru celălalt: trebuie să devii celălalt.”

  — Alain, vorbind despre Stendhal, ne dă, cred, cea mai bună definiţie a omului curajos (pe care-l numeşte „omul cu adevărat vrednic de numele acesta”): este cel ce nu ţine seama de pericole exterioare, pentru care primejdia poate veni numai de la el însuşi. Iar cunoaşterea de sine presupune un fel de război pe care-l duce eul cu sine însuşi şi ceva asemănător cu un pariu generos pus pe latura sublimă a sinelui. (Filosoful acesta radical şi pozitivist, se cunoaşte că a făcut războiul. Şi el aşează virtutea curajului pe culmi.)

  — Heidegger cunoaşte paradoxul lui Don Quijote de vreme ce scrie: „Orice om este întotdeauna infinit mai mult decât ceea ce ar fi dacă ar fi numai ce este.”

  — Cine e mai fraier? Cine-l urmează pe Hristos sau cine se încredinţează diavolului?

  S-ar zice ca Hristos cere mai mult, prea mult; ca să-l urmezi vrea să-ţi laşi casa, femeia, fraţii, părinţii, copiii, ţarina, vitele, până şi morţii să-i laşi neîngropaţi.

  Atât demonizaţii cât şi creştinii sunt oameni înzestraţi cu sentimentul infinitului. Creştinismul e o martirizare a tot ce-i lumesc, dar şi dă ceva în schimb: liniştea aici şi făgăduinţa mântuirii viitoare. Pe când diavolul e mai exigent: în schimbul simţământului demnităţii el nu oferă decât deznădejdea, îi dai conştiinţa, pacea, somnul, îţi vinzi prietenii şi rudele, cedezi absolut totul şi mai mult ca totul – şi toate pe degeaba. Ce-a obţinut Iuda de la diavol? Nimic. A fost fraierit. S-a ales cu dispreţul bătrânilor şi a restituit banii; s-a ales cu ştreangul şi cu hohotul de râs al Necuratului.

  Sfinţilor li se cere mult, dar nu chiar totul – şi nu degeaba. Postesc, priveghează, se înfrâng, dar inima şi sufletul nu şi le dau.

  Contractul încheiat cu diavolul e mult mai oneros decât cel încheiat cu Domnul. De fapt nici nu-i contract, e păcăleală. Dai totul, nu primeşti nimic. Plata neantizării diavoleşti e deznădejdea cu perspectivele ei fireşti: moartea, sinuciderea, ruşinea şi ciuda iscate de înţelegerea faptului că ai fost tras pe sfoară. (Sfoară sau frânghie, frânghia sinucigaşului Iuda.)

  — Adeseori un anumit ton pedant însoţit de cuvinte sforăitoare cu aspect ştiinţific impresionează, aşa încât prostii gogonate, bazaconii se aleg cu adâncul respect al tuturora. Ar fi de ajuns să fie niţel scuturate pentru a se vedea cât preţuiesc.

  Chamfort: Există prostii bine îmbrăcate, aşa cum există dobitoci foarte dichisiţi.

  — Poate