Despre Sf. Francisc: „Surâdea lumii şi nu profita de ea.”

  Înfrânarea nu presupune simţăminte de ură şi silă la adresa vieţii. Greşit gândesc duşmanii creştinismului – ori şi adepţii săi – că nu se cere altceva decât să urăşti păcatul şi răul. Creştinismul nu poate fi rezumat printr-o formulă negativă şi de ură, chiar dacă negaţia şi ura au în vedere pe ale diavolului.

  Nu-i creştină, dar ştie ce spune autoarea acestor rânduri fundamentale: „Dacă nu iubim viaţa pe seama noastră şi prin alţii, zadarnic încercăm pe orice cale ar fi s-o justificăm.” (Simone de Beauvoir).

  Şi Hegel: „A-l iubi pe Dumnezeu e tot una cu a te simţi cufundat în totalitatea vieţii.”

  Cred aşa: că dacă din închisoare pleci şi de pe urma suferinţei te alegi cu dorinţe de răzbunare şi cu sentimente de acreală, închisoarea şi suferinţele au fost de haram. Iar dacă rezultatul e un complex de linişte şi înţelegere şi de scârbă faţă de orice silnicie şi şmecherie, înseamnă că suferinţele şi închisoarea au fost spre folos şi ţin de căile nepătrunse pe care-i place Domnului a umbla.

  Puterea de a iubi, la ieşirea din închisoare, trebuie să fi crescut în proporţii de necrezut.

  Balzac: dragostea care nu creşte zi de zi este o patimă netrebnică.

  Desigur că n-am suferit încă de ajuns pentru ca să am acele îngăduitoare maniere şi acea tandreţă neclintită pe care le obţinem numai după crunte înşelătorii şi reiterate călcări în picioare.

  De şmecheri şi canalii distanţarea se realizează prin nepăsare şi refuzul de a-i întâlni pe terenul lor. Întocmească, de vor, proces-verbal de carenţă. Duelul presupune oarecare egalitate.

  — Preoţii şi cărţile de evlavie îi dojenesc pe oameni că disproporţionează cele trei elemente constitutive ale rugăciunii (slăvire, mulţumiri, cerinţe) în favoarea celui din urmă – cel egoist.

  Şi au dreptate. (Reducem rugăciunea la un cerşit). Dar atâta vreme cât în ritualul liturghiei şi al ienugiilor refrenele de bază vor fi „Doamne miluieşte” şi „Dă Doamne”, dojanele vor părea formale şi vor veni în contrazicere cu simpla constatare asupra căreia nu degeaba stăruie teologii mai noi că omul vede în Hristos în primul rând pe Cel căruia i se poate adresa pentru a cere ajutor şi sprijin împotriva ispitelor, suferinţii, singurătăţii.

  — Catarii, creatori ai unei atât de rafinate culturi, iubiţi de oameni de calitate ca Denis de Rougemont ori Rene Nelli, aureolaţi de înfrângere, mister şi martiriu, generatori ai unor devotamente incomparabile, în contrast atât de acut cu brutalul Simon de Montfort şi îndârjiţii dominicani, susţineau totuşi lucruri spăimântătoare.

  Credeau că numărul sufletelor a fost statornicit la Facere o dată pentru totdeauna. Numărul lor, aşadar, nu putea creşte. Ceilalţi, oamenii în supranumăr (comparaţia ar fi: nemembrii ori neoamenii de partid) nu au suflet, sunt pură materie, aparţin numai lumii materiale, massa damnata.

  Concepţie aristocratică, fireşte; dar prezumţioasă (i se substituie lui Hristos în calitatea Sa de Judecător) şi, lucru grav, lipsită de mărinimie.

  Cu drăguţii de martori ai lui Iehova care cred că la una sută patruzeci şi patru mii se reduce numărul celor mântuiţi (şi recoltaţi fireşte printre studenţii Bibliei) se aseamănă prin urmare bunii şi nobilii catari.

  Desigur că nu faptele îţi vor aduce cerurile, dar credinţa şi faptele merg laolaltă şi-ţi %unnca'ă pas cu pas ori, de nu, nu credem ce spunem, şi doar credem ca avem credinţă. „

  Tersteegen, %Wegder Jf'alirheit

  — Sf. Apostol Pavel mereu stăruie: nu prin fapte, ci prin credinţă ne mântuim.

  Luther, Calvin, Epistola către Galateni, solafide. Şi cei care au aerul de a implica: de vreme ce cred, la ce bun faptele?

  La Efes. 2, 9-l0, paradoxul apare desluşit:

  9: Nu din fapte.

  10: Pentru ca a Lui făptură suntem, zidiţi în Hristos Iisus spre fapte bune.

  Comentar: Nu încape îndoială că faptele pe care nu ne putem baza nu sunt faptele bune, ci faptele legii (Gal. 2, 16: „Ştiind însă că omul nu se îndreptează din faptele legii, ci numai prin credinţa în Hristos IisuS. Iar nu din faptele legii, căci din faptele legii nimeni nu se va îndrepta.”)

  Credinţa adevărată (vie) şi faptele bune alcătuiesc ceea ce în fizica modernă, care a renunţat la cauzalitate, se numeşte un cuplu invariabil.

  Epist. Sf. Apost. Iacov, 2, 14: „Ce folos fraţilor, dacă zice cineva că are credinţă, iar fapte nu are? Oare credinţa poate să mântuiască?”

  Şi 2, 17: „Aşa şi cu credinţa: dacă nu are fapte, e moartă în ea însăşi.”

  Opoziţia dintre cele două (credinţă, faptă) este aşadar factice; cum ar putea fiinţa credinţa fără împlinirea voii Domnului care-i săvârşirea de fapte bune?”

  77. 3, 8: „Voiesc să adevereşti aceasta cu tărie, pentru ca cei care au crezut în Dumnezeu să aibă grijă să fie în frunte la fapte bune.”

  Dar dacă totuşi crezi şi faci ceea ce n-ai voi să faci (Rom. 7, 19)?

  Asta vine, cred, cum e la regalele de politeţă; cine trebuie să salute pe cine: cel din trăsură pe cel de pe jos, cel însoţit pe cel care e singur etc. Şi sunt în şir; te toate, puzderie, foarte precis. Apoi printr-o singură dispoziţie finală totul este anulat: omul politicos, deîndată ce vede un cunoscut, îl salută.

  În rezumat: ne mântuim, desigur, prin credinţă, nu prin fapte. (Dacă am crede că ne mântuim prin fapte am cugeta ca fariseii, am vedea în mântuire un contract, un drept, un act magic, Dumnezeu fiind obligat să ne dea mântuirea în schimbul faptelor bune.) Dar credinţa atrage inevitabil după sine faptele bune, ori măcar dorinţa ori încercarea de a le face şi părerea de rău când dorinţa nu se împlineşte, când încercarea dă greş. Din credinţă şi fapte se naşte o încâlceală şi o încurcătură fără seamăn, pe care nimeni nu le poate pricepe şi dezlega. Una ştim: că peste toată această încâlceală