— Constat că nu înţeleg decât de bâtă. E o surpriză pentru un intelectual. Dar, vorba ceia, asta-i situaţia. Dumnezeu, milostivindu-se, mă bate ori de câte ori e nevoie. Cu ierburi amare, cu varga, cu scârbe, nu mă cruţă. Mă băga-n sperieţi, că de frică ştiu. Aşa, bătrâneşte. Ciomăgit, mă trezesc şi-mi vin în simţiri pentru un timp.

  Şi cât de sincer jinduiam către sfinţenie la închisoare. Ce aproape mă credeam de puritate.

  Tot tata, săracu, după ce i-am spus că m-am botezat: Numai să fi fost sincer, şi să-ţi dau un sfat: nu-ţi băga în cap că acum s-a zis, Dumnezeu o să se ocupe numai de tine. Nu uita că mai sunt vreo trei miliarde.

  — Thierry Maulnier: De vreme ce toate se termină, toate se termină rău.

  Proust către doamna E. Strauss: Pentru noi fericirea e o eroare.

  Arnold Toynbee: Cuvântul parohie – cu o rezonanţă atât de locală, de intimă, evocator de cuib şi cămin – e de la verbul grecesc care se tălmăceşte: a vieţui printre străini.

  Concluzie: Rugăciunea în care stă scris că patria noastră e în cer exprimă un adevăr elementar. A da crezare fericirii pământeşti e o greşeală boacănă, fără scuze.

  — Creştinismul e bucurie şi reţetă de fericire. E şi asumare a durerii. Leon Bloy: „Ştim că stelele sunt mereu în acelaşi loc pe cer, dar potrivit feluritelor stări ale atmosferei par mult mai depărtate decât în alte momente, ori dau impresia că sunt mult mai apropiate şi seamănă cu lacrimi de lumină gata să picure pe acest pământ. Aşa e şi cu Dumnezeu. Bucuria îl îndepărtează, pe când amărăciunea îl apropie şi s-ar zice că-l sălăşluieşte în noi.” „Secretul suferinţei nu i se va dezvălui pe deplin omului decât în ziua când va înţelege angoasa Fiului lui Dumnezeu, care-şi dă viaţa şi sângele pentru oameni şi vede în veşnicul prezent al torturii prelungite până la capătul istoriei lumeşti că oamenii nu răspund cu dragoste dragostei lui, că fac totul pentru a o da uitării şi tot amână prin acest încăpăţânat refuz coborârea sa de pe cruce.” „Îi ceream să mă învrednicească de a suferi pentru fraţii mei şi pentru El însuşi, cu trupul şi cu sufletul. Mă gândeam însă la prea cinstite şi prea curate suferinţe care, îmi dau bine seama astăzi, ar fi fost tot bucurie. Nu mă gândeam la suferinţa aceea drăcească pe care mi-a trimis-o şi care consta în a se retrage în aparenţă de la mine şi a mă părăsi, fără apărare, în mijlocul celor mai înverşunaţi duşmani ai mei.” „Nu suferim decât fiind depărtaţi de Dumnezeu, dar suferinţa aceasta ne apropie de Dumnezeu. Se poate astfel spune că Dumnezeu este în acelaşi timp Fericirea pierdută, căinată, şi Suferinţa, deoarece întoarcem spatele Fericirii. El e Dumnezeul răstignit până la împlinirea veacurilor. Totul aşadar stă sub semnul căderii, care-l preschimbă pe om în fiinţă a remuşcării, a surghiunului, a durerii, iar pe Dumnezeu însuşi – Dumnezeu care nu poate fi decât al Bucuriei! – în Dumnezeu al lacrimilor, Domnul care stă spânzurat pe lemn, Sfântul Duh care suspină şi Maria, care plânge pe Munte.” „De raiul pământesc nu ne mai apropiem decât suferind şi suferinţa aceasta e singurul lucru care ne poate convinge că pierduta Grădină tot mai există.”

  — Propoziţia lui C. G. Jung, „Nostalgia luminii e nostalgia conştiinţei”, o interpretez în sensul afirmaţiei că prostia nu are nimic de a face cu doctrina creştină.

  Lumina nu este numai Beatitudine, ci şi înţelegere, în contrast cu prostia din care face o netrebnică armă diavolească.

  — Aparent paradoxalei constatări a lui Bettex că incultului îi este îngăduit să nu creadă, savantului însă nu, îi vin în sprijin cuvintele lui Newton: „Corpurile, recunosc, stau unele faţă de altele ca şi cum s-ar atrage; dacă se atrag într-adevăr nu ştiu şi nici nu mă pricep a spune cum s-ar putea atrage.”

  — Totul în felul cum s-au petrecut lucrurile cu mine din clipa în care am trecut pragul Securităţii şi până în ziua mirungerii îmi dovedeşte cu prisosinţă, cu simplitate, existenţa şi posibilitatea minunilor.

  Cred în minuni ca şi în legile elementare ale fizicii şi aritmeticii. Primul efect al credinţei este acceptarea minunilor (ceea ce nu contrazice respectul datorat legilor de funcţionare a universului, statornicite de Dumnezeu).

  Bettex: „Cine se apropie de tatăl tuturor sufletelor prin pocăinţă, prin lepădare de sine sau prin rugăciune stăruitoare şi plină de căldură se ridică treptat, treptat până la acele lumi unde minunea este la ea acasă; a cărui privire este totdeauna îndreptată numai către pământ şi umblă numai după avuţii şi plăceri, acela din ce în ce devine mai orb pentru lucrurile înalte; simţul, această faţă a spiritului, se zbârceşte şi în cele din urmă piere de tot, până când el nu mai vede în ce este adânc şi măreţ, în tot ce este adevărat şi frumos, decât numai mofturi şi înşelăciune.”

  Dracul, încheind contractul faustian, câştiga pe toate tablourile, nu numai că va avea sufletul, dar şi lumescul i-l otrăveşte omului păcălit, i-l corupe, i-l terfeleşte, i-l întunecă, i-l devalorizează în bani mărunţi. (Nu greşesc, nu „cobor” şi eu folosind un limbaj atât de comercial? Nu, acesta-i terenul, am intrat în uliţa cămătarilor.)

  — Citirea atentă a capitolului 17 din Evanghelia lui Ioan dezminte pe cei pe care lumea aceasta îi plictiseşte precum şi pe cei care se dezinteresează de treburile ei.

  Domnul, în rugăciunea pentru Sine, pentru apostoli şi pentru toţi credincioşii, nu se roagă pentru scoaterea oamenilor din lume (versetul 15), ci spune cu totul altceva; că nici El, nici credincioşii Lui nu ţin de lume, de spiritul ei viclean (versetul 16).

  Aşa fiind, conducătorii popoarelor şi ai treburilor obşteşti n-au dreptul să nu se străduiască din răsputeri a face viaţa oamenilor mai bună şi funcţionarea aparatelor administrative mai eficientă: (Idem Pavel la Colos. 3, 22: