„Orice lucraţi, lucraţi din toată inima ca pentru Domnul şi nu ca pentru oameni.”), iar indivizii nu sunt, sub cuvânt de credinţă, îndrituiţi a încerca faţă de viaţă simţăminte de plictiseală şi faţă de semenii lor simţăminte de nepăsare. Nu sunt din lume, dar sunt în lume şi atâta vreme cât sunt pe acest pământ datori sunt a-l îngriji în toate felurile.

  Dezinteresarea este o erezie izvorâtă din cu totul greşita interpretare a capitolului 17 de la Ioan, iar plictiseala este un păcat a cărui obârşie se află în lipsa de iubire faţă de creaţiune.

  În sensul acesta nu socotesc deloc drept hulitoare versurile lui Jacques Prévert (lăsând fireşte, cu înţelegere, la o parte tonul şugubăţ al poetului satiric şi forma neconformistă a unui intelectual din zilele noastre):

  Notre Pčre qui ętes aux Cieux Restez-y Et nous nous resterons sur la terre Qui est quelquefois şi jolie77

  Cum de-am putea crede (raportându-ne şi la Luca, 16) că Dumnezeul ceresc îşi pune nădejdea în nişte fiinţe care n-au fost măcar în stare să aibă grijă de lumea pe care le-a dat-o?

  Cât despre versurile aceluiaşi Prevert: ceux qui crčvent d'ennui le dimanche aprčs-midi parce qu 'ils voient venir le lundi et le mardi el le mercredi et le jeudi et le vendredi et le samedi et le dimanche aprčs-midi78 le socotesc absolut ortodoxe şi exprimând o sănătoasă repulsie faţă de nenorociţii care nu gustă minunatul dar pe care ni 1-a făcut Dumnezeu: viaţa; faţă de orbii şi neputincioşii care nu se pot bucura, fiindcă nu vor, de priveliştea frumuseţilor fără număr ale lumii create.

  Catehismul episcopilor catolici olandezi: Dar viaţa însăşi este, ea, o minune care-ţi poate tăia răsuflarea.

  Plictiseală? Nepăsare? Înseamnă că te opreşti în drum. Creştinul nu se opreşte. Pentru el sunt valabile puternicele cuvinte ale lui Malraux: „Totul e semn. A merge de la semn la realitate semnificată înseamnă să adânceşti lumea, să mergi către Dumnezeu.” (Lumea ca multitudine de sensuri ce trebuie dezvăluite, destăinuite şi dezbărate de scoriile neghiobiilor şi răutăţilor noastre.)

  Ioan, 17 ne cere altceva: să renunţăm la păcătoşenie. Numai că într-atâta suntem legaţi de ea încât ne place a o confunda cu lumea şi a socoti că fără de păcat lumea nu mai are nici un haz.

  — Mă rog, cam acelaşi lucru a spus, în limbaj neconvenţional, şi Felicien Marceau:Nu suntem în lume ca să mergem la cinema. Trebuie să ai de lucru, să cauţi, să agoniseşti.”

  — Lordul Halifax, ministru de externe al Marii Britanii în 1938-l939. Se întreba: Cine-s eu ca să judec.” (Să judece guvernul german şi partidul naţional-socialist.) Şi trăgea concluzia: creştinul neavând căderea să judece pe un altul, ţara lui nu putea face nimic pentru a veni în ajutorul micilor naţiuni europene sau al năpăstuiţilor.

  Ca individ, fără îndoială, onorabilul Wood, apoi lord Irvin, apoi lord Halifax, ca individ şi în calitate de creştin nu putea judeca pe nimeni. Dar ca ministru şi slujbaş public era dator să apere dreptatea, şi la nevoie cu forţa. (Ihering: %Recht ist nicht nur hoher Gedank sondem lehendige Kraji79.) A confundat scrupule personale cu îndatoriri ale bărbatului de Stat. Confuzie gravă: în caz de conflict între conştiinţa individuală şi datoria faţă de colectivitate, soluţia este demisia.

  „Omul public” trebuie să asigure aplicarea ordinei lumeşti şi respectarea relativei noastre dreptăţi umane. Nu se poate refugia în neparticipare. Cavalerii rătăcitori făceau acte de justiţie. Iar sfinţii, dacă înspre ei jinduia lordul Halifax, se retrăgeau cu totul din lume, nu încurcau treburile pământeşti, trăiau în deşert şi nu pe Whitehall.

  — A ierta, a uita. Predica părintelui G. T.:

  Penitenţii vin şi-i spun: sunt gata, părinte, să-l iert, ducă-se cu Dumnezeu, dar de uitat, asta nu, nu-l pot uita.

  Le răspunde: iertarea fără uitare nu face doi bani. Îţi voi pune după câteva clipe patrafirul pe cap şi-ţi voi zice: eu nevrednicul preot te iert şi te dezleg. Cum ţi-ar veni să-l auzi pe Hristos că sare de colo: n-ai decât să-l ierţi sfinţia ta, că Eu de uitat nu-l uit?

  — Gândul la Judecata de Apoi: întocmai ca la o treabă notată în agendă.

  Imagine obsedantă: să nu ajung a-l vedea pe Hristos că-şi întoarce capul, că-şi acoperă faţa cu mâinile – gest de obicei însoţit de o ridicare a cotului – gest îngrozitor şi care poate rupe inima cea mai dârză. Asemănător – ca apartenenţă de gen – cu acele cuie pe care le batem în crucea Răstignitului odată cu săvârşirea fiecărui păcat.

  Vara la Jilava.

  E cald şi-n camera ticsită, unde aerul pătrunde numai pe un colţişor de fereastră, e o zăpuşală grea. Mă chinuieşte setea. Apa e viermănoasă şi mă feresc s-o beau nu numai pentru că e oribilă, ci şi de teama de a nu da în diaree, boala mea cronică. Diareea într-o celulă e păcatul capital.

  Spre seară zăpuşeala devine concretă, apasă, turteşte, ca şi cum s-ar fi întreit presiunea atmosferică ori s-ar fi dublat gravitaţia.

  Valentin Gligor, un băiat tânăr din Sibiu, arestat cu doi ani în urmă când se pregătea să plece la vatră din curtea regimentului, îmi oferă firimituri de pâine, sfătuindu-mă să le sug încet: conţin şi apă.

  Gestul, înduioşător, are într-însul ceva absurd şi este identic cu modul în care-şi potolesc setea fiinţele umane în Dincolo de oglindă de Lewis Carroll: mănâncă biscuiţi.

  Pentru mine însă nu e nici ridicol, nici absurd. Şi nădăjduiesc să-i fie socotit lui Valentin Gligor drept paharul de apă despre care Hristos zice că dacă a fost dat însetatului în numele Sau nu va rămâne fără de răsplată.

  Pe lista păcatelor împotriva Sfântului Duh aş adăuga acel „E un accident de parcurs” rostit de ministrul francez Michel Debre – şi necontrazis nici de Generalul de Gaulle, nici de Andre Malraux – după ocuparea Cehoslovaciei şi moartea lui Ian Pallach.

  — Trei „condiţii” ale libertăţii. (Cuvântul „condiţie” este înţeles ca în Condiţia umană.)

  Condiţia