class="p1">  Itô mi-a vorbit, liniştit, despre măreţia lui Mozart. Îi cunoştea opera la fel de bine ca un sătean ce ştie toate potecile muntelui din apropierea casei. Mi-a spus că şi tatălui său îi plăcea Mozart şi că l-a pus să-l asculte încă de la vârsta de trei ani. Eu nu ştiam prea multe despre muzica clasică, dar ascultând concertul de Mozart împreună cu Itô şi auzindu-i comentariile entuziaste, el răsuna altfel în urechile mele acum şi am simţit că mă linişteşte. Nu mi s-a mai întâmplat de foarte multă vreme să mă simt atât de bine. Am privit luna nouă ce se înălţase deasupra parcului Inokashira şi am băut sticla de Chivas Regal până la ultima picătură. Grozavă băutură!

  Itô m-a invitat să rămân la el peste noapte, dar i-am spus că mai am nişte treburi de rezolvat. I-am mulţumit pentru băutură şi pentru mâncare şi am plecat puţin înainte de ora nouă. În drum spre casă am intrat într-o cabină telefonică şi am sunat-o pe Midori. Spre surprinderea mea, a răspuns chiar ea la telefon.

  — Scuză-mă, zise ea, dar nu vreau să vorbesc cu tine acum.

  — Ştiu, ştiu, dar nu vreau ca relaţia noastră să se termine astfel. Eu nu prea mai am pe nimeni şi mă doare sufletul că nu pot să te văd şi să stau de vorbă cu tine. Vreau să-mi spui măcar când putem vorbi.

  — Când o să am eu chef, spuse ea.

  — Ce mai faci? am întrebat-o.

  — Bine, spuse ea şi trânti telefonul.

  Pe la jumătatea lunii mai am primit o scrisoare de la Reiko.

  Îţi mulţumesc pentru că ai scris atât de des. Lui Naoko îi face mare plăcere să-ţi citească scrisorile. Şi mie la fel. Nu te deranjează că le citesc şi eu, nu? Te rog să mă scuzi că nu ţi-am răspuns mai repede. Ca să-ţi mărturisesc adevărul, m-am simţit cam obosită şi nici n-am avut veşti bune. Naoko nu este în apele ei. Zilele trecute, a venit mama ei de la Kobe şi am stat de vorbă cu ea şi cu doctorul. Am ajuns la concluzia că ar fi mai bine pentru Naoko să se interneze într-un spital de boli mintale pentru tratament şi pe urmă, dacă va fi cazul, să se reîntoarcă aici. Naoko ar vrea să stea aici, să se vindece singură. Sunt conştientă de faptul că o să-mi fie dor de ea şi o să-mi fac griji pentru ea dacă pleacă, dar adevărul e că ne este din ce în ce mai greu să o ţinem sub control. În cea mai mare parte a timpului se simte bine, dar, din când în când, starea ei psihică devine atât de instabilă, încât nu ne putem lua ochii de pe ea. Nu putem şti ce e în capul ei şi de ce e în stare. Când aude voci, se crispează şi se închide în ea cu totul.

  Eu sunt de părere că cel mai bun lucru pentru Naoko ar fi să se interneze într-un spital şi să urmeze un tratament. Îmi este foarte greu să mărturisesc lucrul acesta, dar cred că nu ne rămâne altceva de făcut. După cum ţi-am mai spus şi altădată, răbdarea e cel mai important lucru. Trebuie să descâlcim iţele, una câte una, fără să ne pierdem răbdarea. Oricât de gravă este starea sănătăţii ei, trebuie să-i găsim cauza, mai devreme sau mai târziu, şi să o punem pe picioare. Când te trezeşti în beznă, singurul lucru pe care-l poţi face este să închizi ochii şi să încerci să te obişnuieşti cu întunericul. Când ajunge la tine scrisoarea aceasta, Naoko va fi probabil deja internată în spital. Îmi pare rău că nu te-am anunţat mai devreme, dar am socotit că e mai bine să ştii ce decizie s-a luat. Lucrurile au evoluat, oricum, foarte rapid. Spitalul e bun şi doctorii sunt renumiţi. Îţi dau adresa ei de acolo şi te rog să-i scrii. Mă vor ţine la curent cu starea sănătăţii ei şi o să te anunţ şi pe tine. Sper în veşti bune. Ştiu că îţi este foarte greu, dar te implor, ţine-te tare. Chiar dacă Naoko nu mai e aici, te-aş ruga să îmi scrii şi mie din când în când.

  La revedere.

  În primăvara aceea am scris extrem de multe scrisori: una pe săptămână lui Naoko, câteva lui Reiko şi alte câteva lui Midori. Scriam în clasă, scriam la birou, acasă, cu Pescăruş în poală, scriam pe mesele goale de la restaurantul la care lucram, când nu aveam clienţi. Scrisorile păreau să-mi susţină viaţa ce ameninţa să se sfărâme în bucăţi.

  Lui Midori i-am scris că lunile aprilie şi mai au fost groaznice pentru că nu am putut sta de vorbă cu ea şi că era prima oară în viaţa mea când simţeam că primăverile sunt de-a dreptul dureroase. Mai bine trei luni februarie la un loc decât o primăvară ca aceasta. Deşi ştiam că e prea târziu, ţineam să-i spun că noua coafură îi venea foarte bine şi că era foarte drăguţă. În încheiere i-am scris: „Lucrez la un restaurant italienesc acum şi bucătarul m-a învăţat să prepar nişte spaghete extraordinare. Abia aştept să te tratez şi pe tine”.

  Mă duceam la facultate în fiecare zi, lucram la restaurant de două sau trei ori pe săptămână, vorbeam cu Itô despre cărţi şi muzică, citeam romanele lui Boris Vian pe care mi le împrumutase el, scriam scrisori, mă jucam cu Pescăruş, făceam spaghete, lucram în grădină, mă masturbam gândindu-mă la Naoko şi mergeam destul de des la cinematograf.

  Midori a început iar să-mi vorbească pe la jumătatea lunii iunie, după două luni bune de tăcere încăpăţânată. La sfârşitul unuia dintre cursuri, s-a aşezat în bancă lângă mine, şi-a proptit bărbia în palmă şi a rămas aşa fără să zică nimic. Afară ploua. Începuse sezonul ploios şi simţeai ploaia până în măduva oaselor, chiar dacă nu bătea deloc vântul. După ce-au ieşit toţi