— Nu, doctore, nu la asta mă refer. Am terminat cu asta. Am înţeles. Sincer. Mă simt complet lămurit în legătură cu priza mamei mele, cu tatăl meu, rivalitatea şi dorinţa ca el să moară. Acum vreau să vorbesc despre mâna asta pe care tocmai am jucat-o. Haideţi şi ne întoarcem şi să dăm cărţile pe masă. În felul ăsta, mă puteţi ajuta cu adevărat.

  — Încă nu mi-aţi spus de ce.

  — Ok. E uşor de ce. Analizam cauza acţiunilor mele – cum aţi numit-o? Cheia templului?

  — Matriţa32.

  — Da. Şi pare că am lămurii chestiunea asta imediat. Dar încă mi-au rămas anumite defecte, prostul obicei de a-mi arăta încordarea. Nu sunt aici doar ca să înţeleg anumite lucruri. Am nevoie de ajutor să-mi schimb proastele obiceiuri. Ştiţi că terapia mi-a dăunat – altfel n-aţi sta aici, oferindu-mi şedinţe gratuite de o sută şaptezeci de dolari. Nu?

  — OK. Am început să pricep unde bateţi. Acum mai spuneţi-mi o dată ce mă întrebaţi.

  — Acum cinci sau zece minute, când discutam despre proces, juriu şi pierderi la poker. V-aţi fi putut arunca. Dar mi-aţi plătit calm miza. Vreau să ştiu cum m-am dat de gol!

  — Nu sunt sigur. Dar cred că a fost laba piciorului.

  — Laba piciorului?

  — Da, când aţi încercat să atacaţi mai în forţă, v-aţi tot îndoit laba piciorului, domnule Merriman. Unul dintre cele mai clare semne de anxietate. A, şi vocea dumneavoastră – un pic mai ascuţită, cam cu o jumătate de octavă.

  — Serios? Hei, asta-i minunat. Ştiţi, mă ajută. Asta numesc eu cu adevărat ajutor. Încep să-mi fac o idee despre cum aţi putea să îndreptaţi cu adevărat răul făcut.

  — Teamă mi-e, domnule Merriman, că aţi văzut deja ce pot face. Mi-am epuizat stocul de observaţii. Sunt convins că vă pot fi de folos făcând doar ce am făcut în ultimele patru ore.

  — Doctore, m-aţi ajutat cu toate chestiile alea despre tatăl meu şi copilărie, am căpătat un nou suflu. E de bine! Dar am un handicap: nu mă pot alătura prietenilor mei la un joc amical de poker. O terapie cu adevărat eficientă ar trebui să rezolve chestia asta. Nu? O terapie bună ar trebui să mă elibereze suficient încât să pot alege cum îmi petrec timpul liber.

  — Nu înţeleg. Sunt terapeut, nu vă pot ajuta să jucaţi poker.

  — Doctore, ştiţi ce e ăla un „indiciu”?

  — Un indiciu?

  — Daţi-mi voie să vă arăt. Shelly şi-a scos portofelul şi a extras un teanc de bancnote. O să iau bancnota asta de zece dolari, o s-o mototolesc, o să-mi pun mâinile la spate şi o să iau bancnota într-o mană. Shelly a făcut ce-a zis, şi apoi şi-a întins mâinile în faţă, cu pumnii strânşi. Acum, sarcina dumneavoastră este să ghiciţi în ce mână e. Dacă nimeriţi, păstraţi bancnota. Dacă nu ghiciţi, îmi daţi zece dolari. O să repet asta de şase ori.

  — Intru în joc, domnule Merriman, dar fără să pariem.

  — Nu! Credeţi-mă, nu merge fără riscuri. Trebuie să existe o miză, altfel nu ţine. Vreţi să mă ajutaţi sau nu?

  Marshal a consimţit. Se simţea atât de recunoscător pentru faptul că Shelly părea să fi renunţat la ideea unui proces, încât ar fi acceptat să joace 21 pe podea, dacă asta şi-ar fi dorit Shelly.

  De şase ori şi-a întins Shelly mâinile, iar Marshal a ales de şase ori. De trei ori a nimerit şi de trei ori n-a ghicit mâna.

  — OK, doctore, aţi câştigat treizeci de dolari şi aţi pierdut treizeci. Suntem chit. Aşa e normal. Aşa ar trebui să fie. Acum, dumneavoastră luaţi bancnota de zece dolari. Ţineţi-o în mână. Acum e rândul meu şi ghicesc.

  De şase ori a ascuns Marshal bancnota într-una dintre mâini. Shelly n-a nimerit-o pe prima, apoi a ales corect de cinci ori.

  — Aţi câştigat zece dolari, doctore, iar eu am câştigat cincizeci, îmi datoraţi patruzeci. Vreţi să vă dau restul?

  Marshal şi-a băgat mâna în buzunar şi a scos un rulou de bancnote prins cu o clamă de argint masiv – clama tatălui său. Cu douăzeci de ani în urmă, tatăl lui suferise o comoţie cerebrală. Pe când aştepta ca echipa salvării să apară, după ce telefonase la 911, mama lui scosese banii din buzunarul tatălui său, pusese bancnotele în poşeta ei şi îi dăduse fiului clama. „Uite, Marshal, asta-i pentru tine”, spusese ea. „Foloseşte-o şi gândeşte-te la tatăl tău când o faci.” Fără să spună nimic, Marshal a tras adânc aer în piept, a desprins două bancnote de douăzeci de dolari – suma cea mai mare pe care o pierduse vreodată la un pariu – şi i le-a dat lui Shelly.

  — Cum aţi făcut asta, domnule Merriman?

  — Încheieturile degetelor erau mai albicioase la mâna goală – o strângeaţi prea tare. Iar nasul vi s-a îndreptat foarte, foarte puţin către mâna cu cei zece dolari. Ăsta e un indiciu, doctore. Vreţi revanşa?

  — O demonstraţie bună, domnule Merriman. Nu-i nevoie de revanşă, am înţeles ideea. Încă nu sunt sigur unde vreţi să ajungem. Oricum, teamă mi-e că timpul nostru s-a scurs. Ne vedem miercuri. Marshal s-a ridicat în picioare.

  — Am o idee, am o idee fantastică despre unde vreau să ajungem. Vreţi s-o auziţi?

  — Vreau foarte mult, domnule Merriman. Marshal s-a uitat încă o dată la ceasul lui de mână şi s-a ridicat în picioare. Pe miercuri, la ora patru fix.

  Şaptesprezece

  Cu zece minute înainte de şedinţă, Carol a încercat să se pregătească psihic. Fără reportofon astăzi. Reportofonul ascuns în poşeta ei la ultima şedinţă nu înregistrase nimic inteligibil. Pentru a obţine o înregistrare decentă, îşi dăduse ea seama, va trebui să investească într-un dispozitiv profesional de ascultare – poate ceva ce ar putea cumpăra din magazinul de aparatură pentru