Nu că ar fi existat ceva care să merite a fi înregistrat. Ernest era mai prudent decât se aşteptase. Şi mai viclean. Şi mai răbdător. Îşi dedica surprinzător de mult timp misiunii de a-i câştiga încrederea şi de a o face dependentă de el. Părea să nu se grăbească – probabil era mulţumit că i-o trăgea altei paciente de-a lui. Şi ea trebuia să aibă răbdare: mai devreme sau mai târziu, ştia că adevăratul Ernest va ieşi la iveală, Ernest cel acaparator, lasciv şi pofticios pe care îl văzuse în librărie.

  Carol s-a hotărât să dea dovadă de mai multă forţă. Nu mai putea continua să cedeze nervos, aşa cum se întâmplase săptămâna trecută, când Ernest făcuse comentariul acela despre faptul că le transmite copiilor săi furia mamei ei. Observaţia asta îi răsunase în urechi în ultimele zile şi, într-un mod neaşteptat, îi afectase foarte mult relaţia cu copiii. Fiul ei chiar îi spusese că era fericit pentru că ea n-o să mai fie tristă, iar fiica ei îi lăsase pe pernă un desen cu o faţă zâmbitoare.

  Iar apoi, aseară, se petrecuse un lucru extraordinar. Pentru prima oară, după săptămâni întregi, Carol simţise o stare de bine. Se întâmplase când îşi ţinea în braţe copiii şi le citea, ca în fiecare noapte, un fragment din Minunatele peripeţii ale lui Nils – aceeaşi carte uzată din care, cu zeci de ani în urmă, mama ei îi citise seară de seară. I-au venit în minte amintiri despre ea şi Jeb agăţându-se de mama lor şi înghesuindu-şi capetele să vadă pozele. Era ciudat că din când în când, în ultima săptămână, se gândise la Jeb cel interzis şi de neiertat. Nu voia să-l vadă, bineînţeles – nu glumise când vorbise despre condamnarea pe viaţă -, dar îşi punea întrebări despre el: unde era, ce făcea.

  Însă oare, se întreba Carol, chiar o fi necesar să refuz să-mi dezvălui sentimentele în faţa lui Ernest? Poate că lacrimile nu sunt un lucru atât de rău – servesc unui scop; întăresc aparenţa autenticităţii. Deşi nu e prea necesar – Ernest, bietul tocilar, nu bănuieşte absolut nimic. Şi totuşi, e un joc plin de riscuri: de ce să-i permit să aibă influenţă asupra mea? Pe de altă parte, de ce să nu mă aleg şi cu ceva pozitiv de la el? Plătesc destul. Chiar şi el ar trebui să spună ceva folositor uneori. Până şi un porc orb mai găseşte câte o boabă de porumb din când în când!

  Carol şi-a masat picioarele. Deşi Jess se ţinuse de cuvânt şi fusese un antrenor de jogging răbdător şi blând, tot o dureau gambele şi pulpele. Îi telefonase aseară şi se întâlniseră dimineaţa devreme în faţa Muzeului De Young pentru a face jogging prin ceaţa care se risipea, ocolind lacul şi traversând pajiştile din Golden Gate Park. Ea îi urmase sfatul şi păşise nu mai rapid decât dacă ar fi făcut o plimbare grăbită, mai degrabă alunecând, târşindu-şi picioarele, abia ridicându-şi pantofii din iarba înrourată. După cincisprezece minute rămăsese fără suflare şi se uitase rugător la Jess, care alerga plin de graţie lângă ea.

  — Încă vreo câteva minute, i-a promis el. Continuă să mergi repede, găseşte-ţi ritmul în care poţi respira cu uşurinţă. O să ne oprim la ceainăria japoneză.

  Apoi, după douăzeci de minute de jogging, s-a petrecut un lucru minunat. Oboseala i-a dispărut, şi Carol a fost copleşită de senzaţia că are o energie inepuizabilă. A privit înspre Jess, care a încuviinţat din cap şi a zâmbit extaziat, de parcă i-ar fi pregătit al doilea val de iluminare. A început să alerge mai repede. Zbura, uşoară ca o pană, deasupra ierbii. Îşi ridica picioarele mai sus, din ce în ce mai sus. Ar fi putut s-o ţină aşa la nesfârşit. Iar apoi, când au încetinit şi s-au oprit în faţa ceainăriei, Carol s-a prăbuşit dărâmată şi a fost recunoscătoare când Jess a susţinut-o.

  Între timp, Ernest, de cealaltă parte a peretelui, introducea în computer o întâmplare petrecută în timpul unei şedinţe terapeutice de grup pe care tocmai o condusese – o completare valoroasă pentru articolul său despre spaţiul intermediar dintre terapeut şi pacient. Unul dintre membrii grupului venise cu un vis irezistibil:

  Noi, toţi membrii grupului, şedeam în jurul unei mese lungi, iar terapeutul, la un capăt al ei, ţinea în mână o foaie de hârtie. Noi toţi ne întindeam, ne strâmbam gâturile, ne aplecam, încercând să vedem biletul, dar el îl ţinea ascuns. Pe undeva, noi, cu toţii, ştiam că pe hârtiuţa aia era scris răspunsul la întrebarea: Pe care dintre noi îl iubeşti mai mult?

  Întrebarea asta – Pe care dintre noi îl iubeşti mai mult? -, a scris Ernest, este cu adevărat coşmarul oricărui terapeut de grup. Orice terapeut se teme că într-o bună zi grupul va pretinde să afle de care dintre membrii lui îi pasă cel mai mult. Şi tocmai din acest motiv, mulţi terapeuţi de grup (dar nu numai) nu prea vor să-şi dezvăluie sentimentele în faţa pacienţilor lor.

  În această şedinţă, deosebit fusese faptul că Ernest îşi respectase decizia de a fi transparent şi, din pricina asta, avea impresia că gestionase nemaipomenit situaţia. Mai întâi stimulase grupul către o discuţie productivă despre fanteziile fiecărui membru referitoare la cine era copilul favorit al terapeutului. Bineînţeles, asta era o chestie convenţională – mulţi terapeuţi ar fi făcut aşa. Dar după aceea, a făcut ceva ce puţini terapeuţi ar fi îndrăznit: a vorbit deschis despre sentimentele lui faţă de toate persoanele din grup. Nu a spus dacă îl iubea sau îi plăcea pe vreunul dintre ei, fireşte – asemenea răspunsuri generale nu erau niciodată utile -, ci a enumerat care dintre caracteristicile fiecăruia îl făceau să se apropie şi care îl îndepărtau. Iar strategia a avut un mare succes: toţi cei din grup au hotărât să facă şi ei la fel cu ceilalţi, astfel încât toată lumea a primit un preţios