A închis computerul şi şi-a răsfoit în grabă însemnările despre şedinţa anterioară cu Carolyn. Înainte de a se ridica să o invite în cabinet, a mai revăzut şi principiile dezvăluirilor de sine ale unui terapeut, pe care le formulase până acum:

  ‣ Dezvăluie-te doar în măsura în care acest lucru îl ajută pe pacient.

  ‣ Dezvăluie-te cu temei. Aminteşte-ţi că te dezvălui pentru binele pacientului, nu al tău.

  ‣ Ai grijă, dacă vrei să-ţi păstrezi dreptul de practică, la cum ar suna dezvăluirile tale de sine în urechile altor terapeuţi.

  ‣ Dezvăluirile de sine trebuie temporizate. Ţine cont de moment: unele dezvăluiri, care sunt utile într-o fază mai avansată a terapiei, pot fi contraproductive la începutul ei.

  ‣ Terapeuţii nu ar trebui să împărtăşească lucruri faţă de care au opinii conflictuale. Ar trebui ca mai întâi să le analizeze în cadrul supervizării sau al terapiei personale.

  Carol a intrat în cabinetul lui Ernest hotărâtă ca în acea zi să obţină rezultatele dorite. A făcut câţiva păţi înăuntru, dar nu s-a aşezat. A rămas pur şi simplu în picioare, lângă scaunul ei. Ernest a început să se lase în jos, spre scaunul său, i-a aruncat o privire lui Carolyn, care se profila ameninţător deasupra lui, s-a oprit în aer, la jumătatea drumului, s-a ridicat din nou în picioare şi s-a uitat la ea întrebător.

  — Ernest, miercuri am plecat în fugă de aici, atât de emoţionată de ce ai spus, încât am uitat ceva: îmbrăţişarea mea. Şi nu-ţi pot spune cât de mult m-a afectat. Cât de mult mi-a lipsit în astea două zile. A fost ca şi cum te-aş fi pierdut, ca şi cum n-ai mai fi existat. M-am gândit să-ţi telefonez, dar vocea ta fără corp nu-mi foloseşte la nimic. Am nevoie de contact fizic. Poţi să-mi faci pe plac acum?

  Ernest, nedorind să-şi arate plăcerea că primeşte o îmbrăţişare de împăcare, a şovăit o clipă şi a zis:

  — Dacă îmi promiţi că discutăm despre asta. Şi a îmbrăţişat-o scurt, numai în partea de sus a corpului.

  Ernest s-a aşezat, cu inima bubuindu-i în piept. Îi plăceau Carolyn şi atingerile ei: senzaţia pufoasă a puloverului de caşmir, umărul ei cald, breteaua subţire a sutienului ei, care-i traversa spatele, senzaţia sânilor ei fermi lipiţi de pieptul lui. Deşi îmbrăţişarea fusese una inocentă, Ernest s-a întors pe scaunul lui, simţindu-se murdar.

  — Ai remarcat că am plecat fără să te îmbrăţişez? a întrebat Carol.

  — Da, am remarcat.

  — Ţi-a lipsit?

  — Păi, am fost conştient de faptul că observaţia legată de fiica ta a atins un punct foarte sensibil. Te-a tulburat.

  — Mi-ai promis că o să fii sincer cu mine, Ernest. Te rog, fără tertipuri specifice terapeuţilor. Nu mi-ai răspuns. Ţi-a lipsit îmbrăţişarea mea? Îţi place când te îmbrăţişez? Sau nu?

  Ernest a înţeles, din tonul vocii ei, că trebuie să-i dea un răspuns imediat. Evident, îmbrăţişarea însemna enorm pentru ea – era o confirmare a atractivităţii ei, dar şi a promisiunii lui că îi va fi aproape. Se simţea încolţit. A căutat răspunsul corect, iar apoi, încercând să-i zâmbească fermecător, a spus:

  — Când o să vină clipa în care nu-mi va mai plăcea îmbrăţişarea unei femei atrăgătoare ca tine – atrăgătoare în toate privinţele o să chem antreprenorul de pompe funebre.

  Carol se simţea încurajată. „O femeie foarte atrăgătoare – atrăgătoare în toate privinţele!” Ca aluziile doctorului Cooke şi ale doctorului Zweizung. Acum vânătorul începe să treacă la acţiune. E timpul ca prada să-i întindă cursa.

  Ernest a continuat:

  — Povesteşte-mi mai multe despre atingeri şi despre importanţa pe care o au pentru tine.

  — Nu sunt sigură că mai am ceva de adăugat, a spus ea. Ştiu că mă gândesc ore întregi la cum te voi atinge pe tine. Uneori imaginile au o puternică încărcătură erotică – uneori sunt înnebunită de dorinţă, vreau să te simt în mine, să explodezi ca un gheizer şi să mă umpli cu înflăcărarea şi cu umezeala ta. Iar alteori nu e nimic sexual în atingerea noastră, doar căldură, iubire, îmbrăţişare. Săptămâna asta m-am dus aproape în fiecare seară la culcare mai devreme, doar ca să-mi imaginez că sunt cu tine.

  Nu, asta nu-i suficient, s-a gândit Carol. Trebuie să fiu explicită, să înfierbânt lucrurile. Dar e greu să-mi imaginez că fac sex cu scârbosul ăsta. Gras şi unsuros – aceeaşi cravată pătată în fiecare zi, pantofii ăia de seară roşii, imitaţie de Rockport.

  A continuat:

  — Scena mea imaginară preferată este cu noi doi stând pe scaunele astea, după care eu vin la tine şi mă aşez pe podea, iar tu începi să mă mângâi pe păr şi pe urmă aluneci lângă mine şi mă mângâi peste tot.

  Ernest mai avusese şi alte paciente cu transfer erotic, dar niciuna dintre ele nu şi-l exprimase atât de explicit şi nu îl tulburase atât de mult. Şedea în tăcere, transpirând, cântărindu-şi opţiunile şi făcând eforturi uriaşe de voinţă să nu aibă o erecţie.

  — M-ai rugat să fiu sinceră cu tine, a continuat Carol, să spun ce gândesc.

  — Aşa este, Carolyn. Iar tu faci exact ceea ce ar trebui să faci. Sinceritatea e principiul de bază în cadrul terapiei. Putem, trebuie să vorbim, să exprimăm totul… atâta timp cât fiecare dintre noi rămâne în cadrul bine delimitat al spaţiului său fizic.

  — Ernest, asta nu ţine la mine. Vorbitul şi cuvintele nu sunt suficiente. Îmi cunoşti experienţa cu bărbaţii. Neîncrederea este atât de profundă. Nu pot da crezare cuvintelor. Înainte de Ralph, m-am dus la mai mulţi terapeuţi, urmând nu mai mult de una sau două şedinţe cu fiecare. Ei au respectat procedurile şi litera cărţii, au aderat la codul lor profesional, au rămas la o distanţă corectă de mine. Şi toţi m-au dezamăgit. Până