la Ralph. Până când am cunoscut un terapeut adevărat – cineva care dorea să fie flexibil, să lucreze la situaţia în care mă găseam, cu metodele de care aveam nevoie. Mi-a salvat viaţa.

  — În afară de Ralph, nimeni nu te-a ajutat?

  — Doar vorbe. Când ieşeam din cabinetele lor, nu luam nimic cu mine. Acum e la fel. Când plec de la tine fără să te ating, cuvintele pur şi simplu dispar, tu dispari dacă nu-mi rămâne vreo urmă de-a ta pe piele.

  Trebuie să fac în aşa fel încât astăzi să se întâmple ceva, se gândea Carol, Trebuie să pun treaba pe roate. Şi apoi s-o duc la bun sfârşit.

  — De fapt, Ernest, a continuat ea, ce-mi doresc astăzi cu adevărat nu e sa vorbesc, ci să stau alături de tine pe canapea şi să te simt lângă mine.

  — Nu m-aş simţi în largul meu făcând asta, nu aşa te pot ajuta cel mai bine. Avem prea multe de lămurit, prea multe lucruri despre care să discutăm.

  Ernest era din ce în ce mai impresionat de profunzimea şi intensitatea nevoii lui Carolyn de contact fizic. Nu era, şi-a spus în sinea lui, o nevoie din faţa căreia să se retragă îngrozit. Era o problemă a unei paciente, care trebuia luată în serios. Era o nevoie ce trebuia înţeleasă şi tratată ca oricare alta.

  În decursul ultimei săptămâni, Ernest petrecuse mai mult timp în bibliotecă, revăzând textele referitoare la transferul erotic. Îl frapaseră unele avertismente ale lui Freud în privinţa tratamentului „femeilor cu pasiuni primitive”. Se referea la aceste paciente cu termenul de „copii ai naturii”, care refuză să accepte spiritualul în detrimentul fizicului şi care sunt ahtiaţi doar după „logica terciului şi argumentul găluştelor”.

  Pesimist în privinţa tratamentului acestora, Freud susţinea că terapeutul are doar două opţiuni, la fel de inacceptabile: să-i ofere şi el iubire pacientei sau să devină ţinta furiei unei femei jignite. În ambele situaţii, spunea Freud, trebuie să-ţi recunoşti eşecul şi să renunţi la caz.

  Fără îndoială, Carol era unul dintre aceşti „copii ai naturii”. Nu exista nici un dubiu în privinţa asta. Dar oare avea dreptate Freud? Existau doar două alternative posibile, la fel de inacceptabile pentru terapeut? Freud ajunsese la acele concluzii cu aproape o sută de ani în urmă, pe când era vârât până-n gât în autoritarismul vienez. Poate că lucrurile sunt diferite acum. Era posibil ca Freud să nu fi fost în stare să-şi imagineze sfârşitul secolului XX – o perioadă în care terapeutul se bucura de o mai mare transparenţă a gesturilor, iar pacientul şi terapeutul puteau dezvolta o relaţie cu adevărat autentică.

  Următoarele cuvinte ale lui Carol l-au smuls pe Ernest din reverie.

  — N-am putea oare să ne mutăm pe canapea şi să stăm de vorbă acolo? E prea rece, prea apăsător să discut cu tine de la distanţa asta. Să încercăm pentru câteva minute. Doar stai alături de mine. Promit să nu-ţi cer mai mult. Şi îţi garantez că asta o să mă ajute să vorbesc şi să intru în contact cu sferele profunde ale fiinţei mele. Of, nu clătina din cap. Ştiu totul despre codul de conduită al APA şi despre tehnicile şi comportamentele standard. Dar, Ernest, oare nu-i loc şi pentru creativitate? Oare un terapeut adevărat nu găseşte calea să ajute orice pacient?

  Carol cânta la Ernest ca la vioară: alesese cuvintele perfecte: „Asociaţia Psihiatrilor Americani,” „standard,” „manuale de tratament,” „coduri de conduită profesională,” „reguli,” „creativitate,” „flexibilitate”. Parcă ar fi fluturat cuvinte roşii în faţa unui taur iconoclastic.

  În timp ce asculta, lui Ernest i-au venit în minte vorbele lui Seymour Trotter: Tehnică aprobată formal? Abandonează orice tehnică. Când vei avea mai multă experienţă ca terapeut, vei dori să faci saltul către autenticitate, iar nevoile pacientului – nu standardele profesionale ale APA – vor deveni manualul tău de terapie. Ciudat cât de mult se gândise în ultima vreme la Seymour. Poate că era pur şi simplu liniştitor să cunoască un terapeut care o apucase la un moment dat pe acelaşi drum. Pentru moment însă, Ernest uitase că Seymour nu găsise niciodată drumul înapoi.

  Oare transferul lui Carolyn îi scăpa de sub control? Seymour spusese că nu poate fi niciodată prea intens. Cu cât e mai puternic transferul, zisese el, cu atât e mai eficientă arma care combate autodistructivitatea pacientului. Şi, fără doar şi poate, era autodistructivă! Altfel, de ce ar fi rămas într-o căsnicie ca asta?

  — Ernest, a repetat Carol, te rog, stai lângă mine pe canapea. Am nevoie de asta.

  Ernest s-a gândit la sfatul lui Jung de a-şi trata fiecare pacient într-o manieră cât mai personală cu putinţă, de a crea un nou limbaj de terapie pentru fiecare. S-a gândit la faptul că Seymour ajunsese chiar mai departe şi susţinuse că terapeutul trebuie să inventeze o nouă tehnică pentru fiecare pacient. Cuvintele astea îi dădeau forţă. Şi hotărâre. S-a ridicat, s-a dus până la canapea, s-a aşezat uşurel într-un capăt al ei şi a spus:

  — Hai să încercăm.

  Carol s-a ridicat în picioare şi s-a aşezat lângă el, cât mai aproape cu putinţă, fără a-l atinge, şi a început imediat:

  — Astăzi este ziua mea. Treizeci şi şase. Şi ţi-am spus că am aceeaşi zi de naştere cu mama mea?

  — La mulţi ani, Carolyn. Sper ca următoarele treizeci şi şase de zile de naştere să fie din ce în ce mai bune pentru tine.

  — Mulţumesc, Ernest. Eşti un dulce. Şi, cu aceste cuvinte, s-a întins spre el şi l-a pupat pe obraz. Câh, s-a gândit ea, loţiune după ras cu miros de suc acidulat de lămâie. Dezgustător.

  Nevoia de apropiere fizică, faptul că şedeau pe canapea şi sărutul pe obraz, toate îi aminteau într-un mod ciudat de pacienta lui Seymour Trotter. Dar, bineînţeles, Carolyn era mult mai întreagă decât Belle cea impulsivă. Ernest era conştient de o mâncărime caldă, interioară. Pur şi simplu a