lăsat-o în pace, s-a delectat cu ea preţ de un minut, apoi şi-a înghesuit erecţia crescândă într-un colţ îndepărtat al minţii, s-a întors la muncă şi a adoptat un ton plin de profesionalism:

  — Mai spune-mi o dată când s-a născut şi când a murit mama ta, Carolyn.

  — S-a născut în 1937 şi a murit acum zece ani, la vârsta de patruzeci şi opt de ani. Săptămâna asta mă gândeam că am trei sferturi din vârsta pe care o avea când a murit.

  — Şi ce sentimente îţi stârneşte asta?

  — Tristeţe pentru ea. Ce viaţă neîmplinită a avut. Abandonată de soţul ei la treizeci de ani. Întreaga viaţă petrecută crescându-şi cei doi copii. N-a avut nimic – atât de puţine motive de bucurie. Sunt atât de fericită că a apucat să mă vadă absolvind Facultatea de Drept. Şi că a murit înainte ca Jeb să fie condamnat la închisoare. Şi înainte ca viaţa mea să se ducă de râpă.

  — Aici rămăseserăm şedinţa trecută, Carolyn. Mă frapează din nou convingerea aceasta că mama ta a fost condamnată să sufere de la treizeci de ani, că n-a avut altă opţiune decât să moară nefericită şi încărcată de regrete. De parcă toate femeile care-şi pierd soţii sunt destinate să aibă aceeaşi soartă. Aşa e? Nu a existat nici o altă soluţie posibilă pentru ea? Nu a avut nici o şansă la fericire?

  Ăsta-i un rahat tipic masculin, s-a gândit Carol. Mi-ar plăcea să-l văd cum îşi construieşte o viaţă mai bună când are doi copii pe cap, fără studii, pentru că şi-a întreţinut partenerul cât timp el s-a dus la şcoală, fără nici un ajutor din partea unui soţ leneş şi întâmpinând dificultăţi în obţinerea unei slujbe decente.

  — Nu ştiu, Ernest. Poate că ai dreptate. Astea sunt lucruri noi, la care trebuie să mă gândesc. Dar după aceea nu s-a putut abţine să adauge: Deşi, mă îngrijorează faptul că bărbaţii trivializează capcana în care cad majoritatea femeilor.

  — Te referi la bărbatul ăsta? Aici? Acum?

  — Nu, nu mă refeream la asta – e o preconcepţie. Ştiu că tu eşti de partea mea, Ernest.

  — Am şi eu punctele mele slabe, Carolyn, şi accept să mi le arăţi – ba chiar mai mult, mi-o doresc. Dar nu cred că ăsta e unul dintre ele. Am impresia că nu iei în considerare faptul că mama ta este responsabilă de modul cum a ales să trăiască.

  Carol şi-a muşcat limba şi n-a spus nimic.

  — Dar hai să vorbim mai mult despre ziua ta de naştere, Carolyn. Ştii că de obicei ne sărbătorim ziua de naştere ca şi cum ar fi un eveniment fericit, dar eu întotdeauna am crezut că e valabil opusul – că zilele de naştere sunt puncte triste, care marchează faptul că viaţa trece şi că sărbătorirea lor e o încercare de a nega tristeţea. E valabil acelaşi lucru şi pentru tine? Poţi vorbi despre gândurile pe care le ai la împlinirea a treizeci şi şase de ani? Spui că ai trei sferturi din vârsta mamei tale când a murit. Şi tu, ca şi ea, eşti prinsă în capcana vieţii pe care o trăieşti acum? Eşti cu adevărat condamnată să trăieşti într-o căsnicie nefericită?

  — Sunt prinsă în capcană, Ernest. Ce crezi că ar trebui să fac?

  Ernest, pentru a o putea privi mai bine pe Carolyn, îşi rezemase braţul de spătarul canapelei. Carolyn şi-a deschis pe furiş al doilea nasture de la bluză, iar apoi a alunecat mai aproape şi şi-a sprijinit capul de braţul şi de umărul lui. Preţ de o clipă, doar numai preţ de o clipă, Ernest şi-a lăsat mâna pe capul ei şi a mângâiat-o pe păr.

  Ah, scârbosul începe să se manifeste, se gândea Carol. Hai să vedem cât de mult o va face astăzi. Sper să rezist şi să nu borăsc. Şi-a apăsat şi mai mult capul de umărul lui. Ernest i-a simţit greutatea. A inhalat mirosul ei proaspăt de citrice. S-a uitat în jos, la decolteul ei. Iar apoi, brusc, s-a ridicat în picioare.

  — Carolyn, ştii, cred că-i mai bine să revenim la vechile noastre poziţii. Ernest s-a dus înapoi la scaunul lui.

  Carol a rămas pe loc. Părea pe punctul de a izbucni în plâns când a întrebat:

  — De ce nu stai pe canapea? Pentru că mi-am pus capul pe umărul tău?

  — Nu aşa simt eu că-ţi pot fi de folos. Cred că am nevoie de un spaţiu, de o distanţă ca să pot lucra cu tine.

  Carol s-a mutat fără nici o tragere de inimă pe scaunul ei, şi-a scos pantofii şi şi-a strâns picioarele sub ea.

  — Poate că n-ar trebui să spun asta – poate că nu-i corect faţă de tine dar mă întreb dacă ai simţi altfel în cazul în care aş fi o femeie cu adevărat atrăgătoare.

  — Nu-i asta problema. Ernest a încercat să-şi vină în fire. De fapt, lucrurile stau taman pe dos. Motivul pentru care nu pot sta fizic aproape de tine este că îmi pari atrăgătoare şi excitantă. Nu pot să fiu atras erotic de tine şi, în acelaşi timp, să-ţi fiu terapeut.

  — Ştii, Ernest, mă gândeam. Ţi-am spus, nu, că am fost la una dintre prelegerile tale de la librăria Printer’s Inc. Acum vreo lună?

  — Da, mi-ai spus că atunci ai luat hotărârea să vii la mine.

  — Ei bine, te-am urmărit înainte de prelegere şi nu m-am putut împiedica să observ cum te dădeai la femeia aia atrăgătoare care şedea lângă tine.

  Ernest s-a cutremurat. Rahat! M-a văzut cu Nan Carlin. Asta-i o situaţie ca naiba de nasoală. În ce mama dracu m-am băgat?

  Ernest nu avea să mai ia niciodată atât de puţin în serios transparenţa terapeutului. Nu mai avea rost nici măcar să încerce să se întrebe cum ar reacţiona Marshal sau vreun alt