mentor de-al său la observaţia lui Carolyn. Sărise calul atât de mult, era atât de departe de regulile tehnicii tradiţionale, atât de departe de practica acceptabilă, încât ştia că acum era pe cont propriu – pierdut în jungla unei terapii sălbatice. Singura lui opţiune era să fie în continuare sincer şi să-şi urmeze instinctele.

  — Şi… ce sentimente ai faţă de asta, Carolyn?

  — Dar ce sentimente ai tu, Ernest?

  — Stânjeneală. Ca să fiu sincer, Carolyn, ăsta e cel mai urât coşmar al unui terapeut. E extrem de neplăcut să discut cu tine sau cu oricare alt pacient despre relaţiile mele personale cu femeile dar sunt hotărât ca noi doi să dezvoltăm o relaţie autentică şi o să încerc să fiu la înălţime. Şi acum, tu ce sentimente ai?

  — Ah, tot felul. Invidie. Furie. Indignare. Mă simt ghinionistă.

  — Poţi să-mi vorbeşti despre ele? De exemplu, furie sau indignare.

  — Totul e atât de arbitrar. Măcar dacă aş fi făcut ca ea – să mă mut pe un scaun de lângă tine. Măcar dacă aş fi avut tupeul, curajul să-ţi vorbesc.

  — Şi… atunci?

  — Atunci totul ar fi fost probabil altfel. Spune-mi adevărul, Ernest, ce s-ar fi întâmplat dacă aş fi venit la tine, dacă aş fi încercat să te agăţ? Te-ar fi interesat persoana mea?

  — Toate întrebările astea condiţionale – „dacă” şi „ar fi fost” – ce mă întrebi de fapt, Carolyn? Ţi-am spus de mai multe ori că te consider o femeie atrăgătoare. Nu mă pot împiedica să mă întreb – vrei să spun încă o dată lucrul ăsta?

  — Iar eu mă întreb dacă nu cumva îmi eviţi întrebarea în felul acesta, Ernest.

  — Dacă aş fi răspuns avansurilor tale? Răspunsul este: E foarte posibil s-o fi făcut. Adică, da. Probabil că aş fi făcut-o.

  Tăcere. Ernest se simţea vulnerabil. Ăsta era un discurs atât de diferit de toate cele pe care le avusese cu ceilalţi pacienţi, încât se gândea serios daca va mai putea continua s-o trateze pe Carolyn. Fără îndoială că nu numai Freud, dar toţi teoreticienii psihanalişti pe care îi citise în săptămâna care trecuse ar fi decretat în unanimitate că o pacientă cu transfer erotic asemenea lui Carolyn nu putea fi tratată – sigur nu de el.

  — Deci acum ce simţi? a întrebat el.

  — Păi, exact la asta mă refeream când am spus că e arbitrar, Ernest. Dacă zarurile ar fi picat puţin altfel, tu şi cu mine am fi putut fi acum iubiţi, nu terapeut şi pacient. Şi cred sincer că poţi face pentru mine mai multe din postura de iubit decât din cea de terapeut. Nu ţi-aş cere prea multe, Ernest, doar să ne întâlnim o dată sau de două ori pe săptămână – să mă ţii în braţe şi să mă scapi de frustrarea asta sexuală care mă omoară.

  — Te ascult, Carolyn, dar eu sunt terapeutul tău, nu iubitul tău.

  — Dar asta e o chestiune arbitrară. Nimic nu e obligatoriu. Totul poate fi şi altfel. Ernest, hai să dăm ceasul înapoi – să ne întoarcem la librărie şi să aruncăm încă o dată cu zarul. Fii iubitul meu, mor de frustrare.

  În timp ce vorbea, Carolyn a alunecat de pe scaunul ei, s-a strecurat până la Ernest, s-a aşezat pe podea lângă el şi şi-a pus mâna pe genunchiul lui.

  Ernest şi-a lăsat din nou mâna pe capul lui Carolyn. Doamne, cât îmi place s-o ating pe femeia asta. Iar dorinţa ei arzătoare să facă dragoste cu mine – Dumnezeu ştie că pot empatiza cu ea. Oare de câte ori am fost copleşit de dorinţă? Îmi pare rău pentru ea. Şi înţeleg ce vrea să spună prin faptul că întâlnirea noastră a fost arbitrară. Şi pentru mine e nasol. Mai degrabă aş fi iubitul ei decât terapeutul ei. Mi-ar plăcea la nebunie să mă târăsc de pe scaunul ăsta şi s-o dezbrac. Mi-ar plăcea la nebunie să-i mângâi corpul. Şi cine ştie? Dacă presupunem că aş fi făcut cunoştinţă cu ea în librărie? Dacă presupunem că am fi devenit iubiţi? Poate că are dreptate – poate că i-aş fi oferit mai mult aşa decât ca terapeut! Dar n-o să ştim niciodată – ăsta e un experiment care nu se poate face.

  — Carolyn… ce mă rogi tu – să dăm ceasul înapoi, să devin iubitul tău… O să fiu sincer cu tine… nu eşti singura pe care o tentează asta – şi mie mi s-ar părea un lucru minunat. Cred că ne-am putea simţi foarte bine împreună. Dar teamă mi-e că ceasul ăsta, a spus Ernest, arătând spre ceasul discret din bibliotecă, nu poate fi întors înapoi.

  În timp ce vorbea, Ernest a început din nou s-o mângâie pe păr. Ea şi-a lăsat şi mai mult greutatea trupului pe piciorul lui. Brusc, el şi-a retras mâna şi a zis:

  — Te rog, Carolyn, du-te înapoi pe scaunul tău şi dă-mi voie să-ţi spun ceva important.

  A aşteptat până când Carolyn l-a sărutat scurt pe genunchi şi s-a aşezat. Lasă-l să-şi ţină micul discurs de protest, să-şi facă jocul. Trebuie să pretindă faţă de el însuşi că rezistă.

  — Hai să facem câţiva paşi înapoi, a zis Ernest, şi să examinăm ce se întâmplă aici. Dă-mi voie să-ţi prezint lucrurile aşa cum le văd eu. Tu eşti tulburată. Îmi ceri ajutorul ca terapeut. Ne cunoaştem şi cădem la o învoială – o învoială în care eu promit să te susţin în eforturile tale. Ca efect al intimităţii întâlnirilor noastre, tu începi să simţi iubire pentru mine. Şi teamă mi-e că nici eu nu sunt prea inocent în privinţa asta: cred că felul în care mă port – te îmbrăţişez, te mângâi pe păr – toarnă gaz pe foc. Iar eu îmi fac griji din pricina asta. În orice caz, acum nu pot ca, dintr-odată, să mă răzgândesc, să profit de