— Dar, Ernest, pierzi din vedere un lucru. Eu spun că dacă ai deveni iubitul meu, asta ar fi cea mai bună terapie posibilă pentru mine. Cinci ani, Ralph şi cu mine…

  — Ralph e Ralph, iar eu sunt eu. Carolyn, nu mai avem timp, şi va trebui să continuăm discuţia asta şedinţa următoare. Ernest s-a ridicat în picioare pentru a sugera că şedinţa ajunsese la final. Dar dă-mi voie să mai fac o ultimă observaţie. Sper ca în următoarea noastră şedinţă să începi să explorezi mai multe posibilităţi de a primi ce am eu de oferit, nu să încerci să-mi încalci din nou limitele.

  În timp ce îşi primea îmbrăţişarea de rămas-bun de la Ernest, Carol a spus:

  — Şi un ultim comentariu al meu, Ernest. M-ai sfătuit – cu elocvenţă – să n-o apuc pe drumul pe care a luat-o mama, să nu-mi neg responsabilitatea alegerilor pe care le fac. Iar aici, astăzi, eu pun în aplicare sfatul tău – încerc să fac lucrurile mai bune pentru mine, înţeleg de ce – şi de cine – am nevoie în viaţă şi încerc să profit de situaţie. Mi-ai spus să trăiesc în aşa fel încât să elimin posibile viitoare regrete – şi exact asta încerc să fac.

  Ernest n-a izbutit să găsească o replică potrivită.

  Optsprezece

  Marshal avea o oră liberă şi stătea pe balconul lui, admirându-şi păduricea de bonsai: nouă arţari frumoşi minusculi, cu frunzele stacojii care începeau să-şi deschidă învelişul mugurilor. La sfârşitul săptămânii trecute îi mutase în alte ghivece. Împungându-i uşurel cu un beţigaş, curăţase ţărâna de pe rădăcinile fiecărui copac, şi apoi îi pusese într-un vas mare de ceramică albastră, în stil tradiţional: două grupuri inegale de şase şi respectiv trei copaci, separate de un minuscul bolovan gri-rozaliu importat din Japonia. Marshal a observat că unul dintre copacii din grupul mai mare începea şi devieze, şi în câteva luni avea să invadeze spaţiul vecinului lui. A tăiat o bucată de sârmă de cupru de optsprezece centimetri, a înfăşurat-o cu grijă în jurul trunchiului copacului îndărătnic şi l-a împins cu gingăşie în poziţie verticală. O dată la câteva zile el urma să îndoaie sârma puţin câte puţin, şi apoi, după cinci sau şase luni, avea să o scoată, înainte ca ea să lase urme pe trunchiul sensibilului arţar. A, s-a gândit el, dacă psihoterapia ar fi la fel de simplă.

  În mod normal, ar fi apelat la talentul de grădinar al soţiei sale pentru a îndrepta poziţia arţarului neascultător, dar el şi Shirley se certaseră foarte tare în week-end şi, de trei zile, nu vorbeau unul cu celălalt. Acest ultim episod era doar un simptom al distanţei dintre ei, care creştea de ani de zile.

  Totul începuse, credea Marshal, cu mai mulţi ani în urmă, când Shirley se înscrisese la primul ei curs de ikebana. Făcuse o pasiune pentru această artă şi manifestase un talent deosebit pentru ea. Nu că Marshal ar fi putut să aprecieze asta – el nu ştia pe atunci nimic despre ikebana şi continua să nu ştie nimic -, dar nu putea ignora premiile şi panglicile care umpleau o cameră întreagă şi pe care le câştigase la concursuri.

  Imediat, Shirley şi-a organizat întreaga viaţă în jurul artei ikebana. Cercul ei de prieteni consta exclusiv din colegi împătimiţi de ikebana, iar cu Marshal a început să discute din ce în ce mai puţin. Ca lucrurile să fie şi mai rele, maestrul ei de ikebana, în vârstă de optzeci de ani, căruia îi era devotată ca o sclavă, a încurajat-o să înceapă ore de meditaţie budistă Vipassnia, ceea ce i-a ocupat o parte şi mai mare din timp.

  Cu trei ani în urmă, Marshal îşi făcuse atât de multe griji din pricina impactului pe care ikebana şi Vipassnia (despre care Marshal a decis să rămână, de asemenea, neinformat) îl aveau asupra căsniciei lor, încât a rugat-o pe Shirley să se înscrie la studii postuniversitare, la Facultatea de Psihologie Clinică. Spera că, dacă ar fi lucrat în acelaşi domeniu, s-ar fi apropiat mai mult unul de celălalt. Mai spera şi că, odată ce Shirley ar fi făcut parte din breasla lui, ar fi reuşit să-i aprecieze măiestria profesională. Şi atunci n-ar fi trecut multă vreme, şi el i-ar fi putut trimite pacienţi, iar ideea unui al doilea venit îi surâdea.

  Dar lucrurile nu merseseră aşa cum îşi dorise. Shirley s-a înscris la facultate, însă n-a renunţat la celelalte preocupări ale ei. Acum, studiile ei postuniversitare, plus timpul petrecut cu pregătirea şi culegerea florilor sau în meditaţie, la Centrul Zen, nu îi mai lăsau practic nici un strop de timp pentru Marshal. Iar cu trei zile în urmă, îl distrusese când îl anunţase că disertaţia ei de doctorat, aflată în faza finală, era un studiu al eficacităţii ocupaţiei ikebana în gestionarea atacurilor de panică.

  — Perfect, îi spusese el. E cel mai bun sprijin pe care mi-l puteai da pentru candidatura mea la preşedinţia Institutului de Psihanaliză – o soţie excentrică, ce face o terapie excentrică, prin aranjamente florale!

  Stăteau foarte puţin de vorbă. Shirley venea acasă doar să doarmă – şi dormeau în camere diferite. Viaţa lor sexuală era inexistentă de luni de zile. Iar acum Shirley intrase în grevă şi la bucătărie. În fiecare seară, pe Marshal îl întâmpina pe masă doar câte un nou aranjament floral.

  Îngrijirea micului pâlc de arţari îi furniza liniştea de care avea atâta nevoie. Exista ceva profund alinător în acţiunea de a înfăşură arţarul în sârma de cupru. Plăcut… Da, bonsaii erau o diversiune plăcută.

  Dar nu un mod de viaţă. Shirley trebuia să exagereze totul, să facă din flori scopul vieţii ei. N-avea simţul măsurii. Ba chiar îi propusese să introducă îngrijirea bonsailor în practica lui de terapie pe termen lung. Ce tâmpenie! Marshal a tăiat câteva ramuri de ienupăr care creşteau în jos şi a udat