toţi copacii. Nu trecea printr-o perioadă prea bună. Nu numai că era supărat pe Shirley, mai era dezamăgit şi de Ernest, care îşi încheiase în pripă supervizarea. Plus multe alte chestiuni.

  În primul rând, Adriana nu venise la ora programată. Nici nu-i telefonase. Foarte ciudat. Nu-i stătea deloc în fire. Marshal aşteptase câteva zile, apoi îi telefonase, îi lăsase în căsuţa vocală datele unei programări pentru aceeaşi oră, săptămâna următoare şi îi ceruse să-l anunţe dacă nu erau convenabile pentru ea.

  Dar cum rămânea cu onorariul pentru şedinţa de la care Adriana lipsise? De obicei, Marshal ar fi cerut fără nici o ezitare banii. Dar astea nu erau nişte circumstanţe obişnuite, iar Marshal s-a gândit obsesiv la onorariu, zile întregi. Peter îi dăduse o mie de dolari – onorariul pentru cinci şedinţe. De ce să nu ia pur şi simplu din ei două sute, pentru şedinţa de la care lipsise? Ar afla oare vreodată Peter despre asta? Dacă ar afla, s-ar simţi jignit? Sau ar crede că Marshal nu-i este loial sau e meschin? Sau nerecunoscător pentru generozitatea lui – investiţia în fabrica producătoare de căşti pentru bicicletă, seria de prelegeri academice, Rolex-ul?

  Pe de altă parte, poate ar fi mai bine să procedeze cu onorariul aşa cum ar face cu oricare alt pacient. Peter i-ar respecta consecvenţa profesională şi aderarea la propriile-i standarde. De fapt, nu îl muştruluise Peter de mai multe ori pentru că nu-şi evalua corespunzător serviciile?

  Până la urmă, Marshal a decis să-i ceară Adrianei bani pentru şedinţa de la care lipsise. Aşa se cuvenea să facă – era sigur de asta. Se atunci, de ce era atât de irascibil? De ce nu putea scăpa de sentimentul sumbru şi persistent că în viitor o să regrete această decizie?

  Dar accesul lui enervant de ruminaţie era doar un norişor rătăcit, în comparaţie cu furtuna care se pregătea să izbucnească din cauza rolului pe care îl jucase în expulzarea din institut a lui Seth Pânde. Art Bookert, un pamfletar eminent, preluase anunţul legat de chemarea pentru reparaţii gratuite din San Francisco Chronicle (FACEŢI LOC, FORD, TOYOTA, CHEVROLET. ACUM ŞI PSIHIATRII ÎŞI CHEAMĂ ÎNAPOI PRODUSELE) şi scrisese un articol acid, în care prezicea că terapeuţii o să-şi deschidă în curând cabinete în service-uri auto, unde, în şedinţe maraton, o să-şi trateze clienţii care aşteaptă să le fie reparate maşinile. Ca urmare a noului parteneriat, spunea articolul, terapeuţii şi mecanicii vor oferi o poliţă comună de garanţie pe cinci ani pentru frâne şi controlul impulsurilor, sistemele de contact şi încredere în sine, lubrifiere automată şi mecanisme de auto-ungere, direcţie şi control al stărilor de spirit, tobă de eşapament/sisteme de evacuare şi calm gastro-intestinal, integritatea schimbătorului de viteze şi potenţa priapică.

  Articolul lui Bookert (HENRY FORD ŞI SIGMUND FREUD SUNT DE ACORD SĂ FUZIONEZE) a apărut şi în The New York Times şi în International Herald Tribune. Preşedintele institutului, John Weldon, asaltat de întrebări, s-a spălat instantaneu pe mâini de toată povestea, trimiţându-i toate comentariile lui Marshal, executorul planului de chemare pentru reparaţii gratuite. Colegi psihanalişti din toată ţara, care nu erau deloc amuzaţi, l-au sunat pe Marshal toată săptămâna. Într-o singură zi, preşedinţii celor patru institute de psihanaliză – New York, Chicago, Philadelphia şi Boston – au telefonat pentru a-şi exprima îngrijorarea.

  Marshal a făcut tot ce-a putut pentru a-i linişti, informându-i că doar un pacient a reacţionat la anunţ, că el însuşi îl trata pe acest pacient în cadrul unei terapii scurte foarte eficiente şi că anunţul nu va fi republicat.

  Dar n-a mai fost posibil să-l liniştească pe dr. Sunderland, preşedintele Asociaţiei Internaţionale de Psihanaliză, care, foarte enervat, l-a sunat pentru a-i da vestea deranjantă că Shelly Merriman îi dăduse mai multe telefoane agresive, în care susţinea că metodele extravagante ale dr. Pânde i-au dăunat şi că în curând va intenta proces institutului, dacă pretenţiile lui la despăgubiri financiare nu-i vor fi satisfăcute imediat.

  — Ce dracu se întâmplă acolo? a întrebat dr. Sunderland. Toată ţara râde de noi. Iarăşi! Pacienţii aduc volume cu Ascultându-l pe Prozac la şedinţele de analiză. Companiile farmaceutice, neurochimiştii, comportamentaliştii şi criticii ca Jeffrey Masson sapă cu picamerul în fundaţia noastră. Procese din cauza amintirilor recuperate sau induse ne suflă în ceafa. Fir-ar a naibii, nu de asta – NU, repet -, nu de asta are nevoie comunitatea psihanalitică! În numele cui ai publicat anunţul ăla?

  Marshal i-a explicat calm cu ce fel de problemă se confrunta institutul şi necesitatea acţiunii de chemare pentru reparaţii gratuite.

  — Sunt mâhnit că n-aţi fost informat despre aceste evenimente, domnule doctor Sunderland, a adăugat Marshal. Când o să aflaţi toate detaliile, sunt sigur că o să apreciaţi logica din spatele acţiunilor noastre. Mai mult, am respectat protocolul cuvenit. A doua zi după vot, am cerut şi confirmarea lui Ray Wellington, secretarul Asociaţiei Internaţionale.

  — Wellington? Tocmai am aflat că îşi mută cabinetul şi clinica în California! Acum încep să înţeleg logica. Logica spanacului şi a salatei din sudul Californiei. Tot dezastrul ăsta a fost regizat de la Hollywood.

  — San Francisco, domnule doctor Sunderland, se află în nordul Californiei, la şase sute de kilometri nord de Hollywood – cam aceeaşi distanţă ca între Boston şi Washington. Noi nu suntem în sudul Californiei. Credeţi-mă când spun că la baza acţiunilor noastre se află logica nordică.

  — Logica nordică? Rahat! De ce nu te-a informat logica ta nordică asupra faptului că dr. Pânde are şaptezeci şi patru de ani şi e pe moarte din cauza unui cancer pulmonar? Ştiu că vă dă bătăi de cap, dar cât de mult mai poate trăi? Un an? Doi ani? Tu eşti administratorul răzorului de sămânţă al psihanalizei: dacă ai mai fi avut puţină răbdare sau puţină stăpânire de sine, natura ţi-ar fi plivit grădina de buruieni. Bine, gata cu asta! a continuat dr. Sunderland. Faptul e consumat. Acum mă preocupă viitorul; am de luat rapid o decizie şi vreau părerea ta. Shelly Merriman ăsta ameninţă că ne