dă în judecată. Vrea să renunţe în schimbul a şaptezeci de mii de dolari. Avocaţii noştri cred că o să accepte jumătate din sumă. Bineînţeles, ne e teamă că va crea un precedent. Ce crezi? Cât de serioasă e ameninţarea lui? Şaptezeci de mii sau treizeci şi cinci de mii de dolari o să-l facă pe domnul Merriman să renunţe? Şi să nu mai aibă pretenţii? Banii ăştia i-ar cumpăra tăcerea? Cât de discret e domnul Merriman ăsta al tău?

  Marshal a răspuns repede, cu vocea lui plină de încredere în sine:

  — Sfatul meu este să nu faceţi nimic, domnule doctor Sunderland. Lăsaţi lucrurile în seama mea. Puteţi să va bizuiţi pe faptul că o să mă ocup de această chestiune în mod eficient. Ameninţarea e nefondată, vă asigur. Omul blufează. Iar în ceea ce priveşte întrebarea dacă banii i-ar cumpăra discreţia, nici o şansă. Nici să nu vă gândiţi – are o tendinţă accentuată spre sociopatie. Trebuie să ne menţinem pe poziţie.

  Abia mai târziu în după-amiaza aceea, în timp ce îl invita pe Shelly în cabinet, Marshal şi-a dat seama că făcuse o greşeală strigătoare la cer: pentru prima oară în cariera lui profesională, violase confidenţialitatea pacient-terapeut. Intrase în panică arunci când vorbise la telefon cu Sunderland. Cum a putut face acel comentariu despre sociopatie? N-ar fi trebuit să-i spună lui Sunderland nimic despre domnul Merriman.

  O luase razna. Dacă ar fi aflat domnul Merriman, ori l-ar fi dat în judecată pentru malpraxis, ori, dacă i s-ar fi povestit despre indecizia Asociaţiei Internaţionale, şi-ar fi mărit pretenţiile la despăgubiri financiare. Situaţia avea şanse din ce în ce mai mari să devină o mare catastrofă.

  Nu exista decât o singură soluţie inteligentă, a decis Marshal: să-i dea telefon doctorului Sunderland cât mai curând cu putinţă şi să-şi recunoască indiscreţia – o scăpare de moment, de înţeles, determinată de un conflict de loialitate: dorinţa de a le fi de folos şi Asociaţiei Internaţionale, şi pacientului său. Cu siguranţă că dr. Sunderland ar înţelege şi, din consideraţie pentru el, n-ar pomeni nimănui de remarcile referitoare la pacientul lui. Bineînţeles, nimic din toate astea nu i-ar fi putut salva reputaţia în cercurile psihanalitice naţionale sau internaţionale, dar Marshal nu-şi mai permitea să se preocupe de imaginea sau de viitorul său; ţelul lui era acum repararea stricăciunilor.

  Shelly a intrat în cabinet şi a zăbovit lângă sculptura lui Musler mai mult decât de obicei.

  — Îmi place globul ăla portocaliu, doctore. Dacă vă bate vreodată gândul să-l vindeţi, anunţaţi-mă. L-aş pipăi şi m-aş calma înainte de fiecare joc important. Shelly a plonjat pe scaunul lui. Păi, domnule doctor, mă simt ceva mai bine. Interpretările dumneavoastră m-au ajutat. Fără îndoială, joc mai bine tenis. M-am dezlănţuit ca naiba la al doilea serviciu. Willy şi cu mine ne-am antrenat trei, patru ore pe zi şi cred că am mari şanse să câştig turneul La Costa de săptămâna viitoare. Deci partea asta e bună. Dar încă mai am de tras cu alte chestii. La asta mai vreau să lucrez.

  — Alte chestii? a întrebat Marshal, deşi ştia prea bine ce alte chestii.

  — Ştiţi dumneavoastră. Chestiile la care am lucrat ultima oară. Indiciile. Vreţi să mai încercăm o dată? Să vă împrospătez memoria? Bancnota de zece dolari… Dumneavoastră ghiciţi de cinci ori, eu de cinci ori.

  — Nu. Nu. Nu-i necesar. Am priceput… V-aţi explicat limpede punctul de vedere. Dar aţi spus că la sfârşitul ultimei şedinţe v-au venit nişte idei despre cum să ne continuăm munca.

  — Foarte clare. Uitaţi planul meu. Tot aşa cum data trecută v-aţi trădat prin diverse indicii, şi asta v-a costat patruzeci de dolari, ei bine, sunt convins că şi eu le dau partenerilor mei de poker tot felul de indicii. Şi de ce fac asta? Din cauza stresului, din cauza „terapiei extravagante” a doctorului Pânde – parcă aşa v-aţi exprimat, nu?

  — Ceva de genul ăsta.

  — Cred că astea au fost cuvintele dumneavoastră.

  — Metode extravagante, cred că aşa am zis.

  — Bine, „metode extravagante.” Acelaşi lucru. Din cauza metodelor extravagante ale lui Pânde am căpătat obiceiuri nasoale, care-mi trădează emoţiile la poker. Aşa cum şi dumneavoastră v-aţi dat de gol săptămâna trecută, şi eu o fac nasol de tot la poker. Sunt convins – mai mult ca sigur că din cauza asta am pierdut ăia patruzeci de mii de dolari într-un joc de societate cu prietenii.

  — Mda, continuaţi, a spus Marshal, devenind precaut.

  Deşi era foarte hotărât să-şi împace pacientul în orice privinţă, să termine terapia cât mai repede şi într-un mod cât mai mulţumitor, începea să simtă un pericol real.

  — Şi ce legătură are terapia cu asta? l-a întrebat pe Shelly. Sper că nu vă aşteptaţi să joc poker cu dumneavoastră. Nu sunt cartofor şi, în mod cert, nu sunt un jucător de poker. Cum aţi putea să învăţaţi ceva jucând poker cu mine?

  — Staţi un pic, doctore. Cine a spus că aş vrea să joc poker cu dumneavoastră? Deşi nu neg că mi-a trecut prin cap. Nu, ce vreau în situaţia de faţă e să mă priviţi în timp ce joc poker în realitate, cu mize mari şi tensiunea aferentă, şi să vă folosiţi talentul de observator pentru a identifica ce fac de-mi trădez cărţile din mână, pierzându-mi astfel banii.

  — Vreţi să vin la un joc de poker şi să vă urmăresc în timp ce jucaţi? Marshal s-a simţit uşurat. Oricât de bizară i se părea cererea, nu era atât de rău pe cât se aşteptase cu câteva minute în urmă. În clipa de faţă ar onora orice rugăminte care i l-ar lua pe dr. Sunderland de pe cap şi l-ar da afară definitiv pe Shelly din cabinetul lui.

  — Glumiţi? Să veniţi la un joc cu băieţii? Mamă, asta ar fi ceva – să apar la masa de joc însoţit de terapeut! Shelly şi-a tras o palmă peste