Pe ele scria negru pe roșu că în ziua cutare prof. univ. Ion Micu (ajunsese între timp profesor) va conferenția despre (cu litere uriașe): Unele aspecte ale prelucrării folclorului în opera poetică a lui Ion Amăicălițului. Am rămas stupefiat, nu-mi venea să-mi cred ochilor. Multe seri ne distraserăm noi pe seama acestui troglodit care scria versuri neaoșiste elogiind, amenințîndu-ne parcă, un soi de țărani primitivi care purtau cu mîndrie țundre sure pe umeri și cît erau ei de devotați partidului și îi stîrpeau pe contrarevoluționarii de prin munți. Bineînțeles că „opera” lui poetică era mai vastă, publicase volume despre aproape toate meseriile, compuse în general din imnuri (o încurcase doar cu unul intitulat Turnătorul. Tu, turnătorule, scria el, din mîinile tale ies roți de vagoane, te salut, turnătorule, așa și pe dincolo, făcîndu-i să rîdă pînă și pe cei care se temeau de el… O dăduse în bară cu acest elogiu și trebuise să i se explice că nu era bine plasat acest cuvînt, chiar dacă se vedea clar că nu e vorba de turnătorul… ci de muncitorul care… așa sînt oamenii, le merge gîndul aiurea…). Individul însuși îți amintea o combinație stranie între hienă și porc născută din imaginația unui Wells, din Insula doctorului Moreau: nas și gură într-adevăr porcine, de rîmat, ochi de hienă sub arcade de pitecantrop. „Asta, dacă i s-ar da voie, spusese Ion Micu despre el, ne-ar omorî pe toți cu ciomagul în piața orașului.” Cică ar fi amenințat chiar pe cineva care îndrăznise să-i spună că, din punct de vedere estetic, versurile lui… „Ah, ce v-aș mai frînge eu gîtul la toți esteticii ăștia… Sînteți de-o neprincipialitate grasă” (vrusese să spună crasă!). Ei bine, și iată-l pe Ion Micu pe afiș, anunțat că va ține o conferință… Și ce timidă era formularea, adică nu pur și simplu despre opera poetică a lui Amăicălițului, ci doar unele aspecte (nu toate!) ale prelucrării folclorului în opera…

Ce era cu el? Întîi am vrut să-i dau un telefon, dar m-am gîndit că nu se mai putea face nimic, era anunțat, conferința se va ține. Bun! Și ce-o să-mi spună el mie după aceea? Cum o să mai putem sta împreună la masă?

Ne-am întîlnit totuși și nu mi-a fost ușor să-l întreb. Nu arăta bine și avea pe chip o expresie de scîrbă și plictiseală, dar și un fel de sfidare posomorîtă, supărat parcă dinainte pe cel care ar avea intenția să-i reproșeze ceva. Ei da, dar ce mai puteam să ne spunem? încît nu l-am cruțat. „De ce ai făcut chestia asta?” i-am spus pe neașteptate, gîndind: ce te-a făcut să te înjosești astfel? A început să clipească des, ca și cînd i s-ar fi pus un reflector în ochi și mi-a răspuns: „Pour éviter le pire!”[1] „Cum să te cred? Ce poate fi mai rău?” „Prefer să nu-ți răspund. Știi ce-a fost rău în viața mea. Rămîne, dacă mi-ești prieten, să descoperi singur ce poate fi mai rău.”

Șaradă! Ce-a fost rău în viața lui! Desigur, m-am gîndit, faptul că a iubit o femeie și ea nu l-a iubit. Cine, bruneta care nu venea acasă după ce telefona că vine? Și el o aștepta? Cu acea tipesă n-aș fi putut face dragoste nici pe insula lui Robinson Crusoe, preferînd reveria neîmplinirii, acuplării cu o femeie care mi-era mult mai străină decît o capră sau o măgăriță. Pentru a da peste cap repulsia, ființa umană ar trebui să aibă forțe gigantice. De aceea uneori preferă moartea decît să fie silită să stea în casă cu urîtul… Pentru el însă ea era, desigur, o lumină. Dar întrucît avea asta vreo legătură cu Amăicălițului? Pe urma deodată înțelesei: rău fusese în viața lui închisoarea și mai ales torturile pe care le îndurase acolo. Bineînțeles! Fusese deci silit, amenințat să țină acea conferință? Ce voise să spună, că l-ar fi băgat la pușcărie dacă refuza? Cum să cred o asemenea năzbîtie? „Înțeleg, îi spusei, ai fost amenințat că o să fii dat afară din universitate.” „Pentru început”, zise el. „Da, și pe urmă?” „Pe urmă ți se deschid toate posibilitățile, reuși el să rîdă, dintre care cea mai ispititoare ar fi arestuirea. Sînt obligat să fac orice, numai să nu fiu arestat și bătut. Asta am putut-o suporta din partea celorlalți, dar de la ai mei n-aș putea și mi-aș pierde convingerile. Și fără ele aș fi un om mort.” „Două lucruri nu înțeleg, i-am spus, întîi de ce s-ar considera cineva un om mort fiindcă și-a pierdut convingerile? Poți, pe baza însăși a experienței care te-a dus la pierderea lor, să capeți altele, de pildă, în cazul de față să ajungi la convingerea că un comunism care înjosește omul silindu-l să țină o conferință scabroasă nu e cel bun, fără ca neapărat să încetezi să mai crezi în idealurile comunismului.” „Asta e, că eu aș înceta, din pricina bătăilor. Bătaia naște ură, ca s-o poți suporta, spiritul dă naștere antidotului care e total, urăști nu numai pe torționari, ci întreg sistemul. Nu mai poți raționa liniștit cînd ți se îndoaie gîrbaciul pe spinarea goală. Iar ca să trec la capitalism nu mai pot din același motiv. Poate că alții sînt mai tari, eu nu sînt.” „Rămîne atunci chestiunea în sine, de ce să te consideri un om mort fiindcă nu mai ai convingeri politice. De pildă eu nu am, nu în sensul că n-am aspirații de om al cetății și că le ignor pe cele ale concetățenilor mei, sau n-aș lua arma în mînă împreună cu alții dacă libertățile ei fundamentale ar fi amenințate. Da, dar odată pericolul trecut, aș lăsa altora plăcerea sau pasiunea de a face politică… și cred că formula apolitic pentru cei ca mine a fost bine găsită. Și mai cred că într-un viitor foarte apropiat nimeni nu va mai fi blamat pentru asta, se va considera ceva firesc să nu-ți placă nici un fel de politică. Formula de azi,