Preotul spuse o rugăciune scurtă, o închină pe mamă peste patrafir şi apoi se făcu tăcere.

– Părinte, începu mama într-o şoaptă reculeasă, am un băiat şi nu ştiu ce e cu el... A zăcut de friguri toată vara... Părinte, l-am crescut şi eu cum am putut şi de dat la şcolă l-am dat ca şi pe ceilalţi... Ba se ducea, ba nu se ducea, că îl trimeteam cu oile şi iarna era desculţ... Nu ştiu ce să fac, părinte, că tat-său nu se uită la el şi mi-e milă de el că slăbeşte şi plânge pe sufletul meu! S-a lipit învăţătura de el! Ar munci el, săracu, dar e slăbuţ şi fetele alea sunt rele. Că nici el nu e bun, dar îl doare şi pe el inima când vede alţi copii prin şcoli. Îi e necaz, râd de el şi n-am ce face... M-am gâdit, părinte, că ar fi bine să plece de-aici.

Mama se opri şi părintele nu întrerupse tăcerea ei dureroasă. Deodată mama oftă din adâncul inimii şi îşi acoperi faţa cu palmele.

– Am avut un vis, părinte, şi nu pot să mă mai odihnesc. Cât pui capul pe căpătâi şi închid ochii, văd visul.

– Spune visul, şopti preotul ocrotitor.

– L-a prins odată frigurile pe mirişte şi în ziua aia eram pe terminate la secere şi se făcea seară şi fetele voiau să sfârşim până seara, să nu mai venim şi a doua zi şi s-au pus cu gura pe el ca să dea mai repede. El, săracul, a dat, dar e numai inima de el, părinte, şi a ostenit băiatul şi a doua zi l-au prins iar frigurile. Cum eram pe mirişte – că nu terminasem – tat-său l-a trimes acasă şi el s-a dus şi când am venit şi noi pe la nimiez, l-am găsit în mijlocul bătăturii, zăcea la soare. Nu ştiu ce mi s-a părut mie, părinte, că nu mai mişcă! „Niculae, scoal’ că te calcă căruţa!” M-am dat repede jos şi l-am tras de acolo. Noaptea am avut visul... Se făcea că îl luase sanitarul la spital – că aşa ne-a tot spus, să-l băgăm în spital – şi eu mă sculasem de dimineaţă să mă duc să-l văd. Mergeam spre spital aşa spre revărsatul zorilor şi ostenisem. M-am aşezat pe iarbă să mă odihnesc. Când mă uit pe cer, văd o stea. „E steaua lui Niculae”, am auzit un glas. M-am ridicat de pe iarbă şi se făcea că ajunsesem. Mergeam încet pe dealul ăla şi în vale se vedea spitalul. Când mă uit eu în curtea spitalului, văz o luminiţă la morgă! O lumină mică şi albastră, ca o stea. Şi atunci am auzit glasuri cântând: „La Cristos împăratul!” „Doamne, a murit băiatul”, am zis eu.

Mama se opri din nou şi tăcu câtva timp.

– Dar n-am simţit eu, în vis, nici o durere, părinte, continuă apoi cu alt glas, dar de câte ori îl văd cum se uită la mine cu ochii, mi se face rău şi-mi tremură picioarele. Că el nici nu mai îmi spune, dar eu îl simt după ochi şi mi-e frică să nu moară dacă nu se duce la şcoală. Ce-o fi steaua aia care am visat-o, părinte?

– E steaua lui, răspunse preotul.

– Şi lumina aia de la morgă mi-e frică să nu fie moartea, părinte! mărturisi mama turburată. Că dacă nu-l lăsăm pe băiat să-şi urmeze steaua lui, moare!

– Învaţă bine băiatul? întrebă preotul.

– Părinte, el a fost rar la şcoală, dar a luat mereu premiul întâi.

– Cât pământ aveţi?

– Eu am lotul meu, şapte pogoane.

– Să-l ajute fetele şi să le rămână lor partea lui de pământ.

– O, părinte... murmură mama în prada unei mari turburări. Fetele trebuie să-l ajute, că e pământul meu, şi dacă vreau nu le dau, dar e tat-său care nu se poate înţelege nimeni cu el. Avem datorii mari la bancă şi la fonciire.

– Ai vorbit cu el?

– I-am spus o dată: „Ilie, fă şi tu ceva pe lumea asta, dă-l pe băiat la şcoală”.

– Şi el ce ţi-a răspuns?

– Le-a spus fetelor: „Auziţi ce zice mă-ta, că să-l dăm pe Niculae la şcoală!” Râde, părinte, nu-i pasă!

– Nu trebuie să te superi pe el! o sfătui preotul cu blândeţe. Vreai să vorbesc eu cu el?

– Asta am vrut să te rog părinte, şopti mama cu un glas gâtuit, dar preotul îi acoperi şoapta cu o rugăciune şi după ce o închină din nou peste patrafir îi puse întrebările spovedaniei: A minţit? A furat? A făcut farmece?

Mama răspunse că s-a ţinut cât a putut să nu facă nici un păcat de la ultima spovedanie încoace, dar că i-a mai scăpat. Dar n-a făcut farmece şi n-a furat în viaţa ei!

– Ăsta e păcatul de care mă tem, să nu moară băiatul, spuse ea din nou şi începu să plângă liniştită şi uşurată, în timp ce preotul spunea rugăciunea de încheiere.

Acasă mama îi spuse lui Niculae, şi Niculae, oho! sărise în sus: era o idee grozavă. Şi pe loc îi venise şi lui una: să se ducă să vorbească cu învăţătorul. Se dusese şi vorbise chiar azi pe seară şi acum stătea în întuneric pe prispă la spatele tatălui său şi chicotea în sinea lui gândindu-se că tatăl nici nu ştie ce-l aşteaptă.

 „Dar dacă nici aşa n-o vrea?” i se strecură apoi îndoiala în suflet. Îl cunoştea bine! Era în stare să-i spună atât părintelui cât şi învăţătorului că dacă părintele şi învăţătorul îi dau nişte bani aşa de la ei, atunci el, Moromete, „consimte cu cea mai mare plăcere” să-l dea la şcoală.

„Ba o să consimţi tu şi aşa! gândi Niculae uitându-se supărat la spinarea lui taică-său. Păi sigur, dacă vouă puţin vă pasă de mine, credeţi că aşa merge! Să vedeţi voi cum vinde ea mama două pogoane ale mele şi mă dă! A, mamă! exclamă Niculae cu inima ticăind de recunoştinţă pentru ea. Când