Astăzi, poate să găseşti acolo mici aşezări statornice, de grădinari, pescari sau viticultori, dar la timpul cînd se întîmplau cele povestite în această carte, insula Skantsura era pustie, în înţelesul că nimeni nu-i cultiva pămîntul, şi ca urmare, n-aveai cum întîlni pe ea urmă de picior omenesc. Afară de păsările mării, care-şi făceau cuiburile pe ţărm şi hălăduiau în tihnă, şi-n afară, fireşte, de gîzele mărunte, nici o altă vietate nu tulbura liniştea acestui loc.

Într-o vreme se pare că-şi găsise aici sălaşul o capră domestică, pesemne scăpată dintr-un naufragiu; corăbierii care se opreau uneori la ţărm, zic că-i vedeau corniţele ivindu-se în vîrful colinelor, pe după moviliţele de pămînt roşcat sau prin desişurile de smochini sălbatici, dar nimeni nu izbutise să se apropie de ea, ca să poată depune jurămînt că era într-adevăr o capră şi nu însuşi încornoratul. Mai tîrziu dispăruse şi capra, moartă de bătrîneţe în vreo rîpă – şi cum pe insulă fusese numai ea, e de la sine înţeles că nu avusese cum să lase urmaşi.

Speranţa ajunse în faţa acestei insule pustii, în dimineaţa de 23 iulie, pe la ora unsprezece, căci vîntul slăbise şi ultima parte a drumului o făcuse domol, spre necazul lui Ismail; aşteptînd să se lupte cu piraţii, bucătarul simţea a naibii mîncărime de mîini.

Îndată, din tufişurile de pe ţărm se iviră cîţiva inşi; Anton Lupan, care-i urmărea cu ocheanul, văzu că-şi făceau semne de nedumerire, dovadă că nu totul se petrecea după aşteptările lor. Erau încălţaţi cu cizme, peste care atîrnau caftane lungi, iar în cap aveau, unii turbane, alţii legături prăzulii; aşa cum se vedeau, i-ai fi luat drept nişte oameni paşnici şi cinstiţi. După ce statură un timp la sfat, uitîndu-se la corabia care plutea în larg, traseră din tufişuri o barcă lungă, o împinseră pe nisip şi cîteva minute mai tîrziu, două perechi de vîsle începură să sclipească ritmic în soarele aburit.

― Zece metri! strigă Haralamb, care stătea aplecat peste parapet şi arunca sonda din cînd în cînd.

Pînă la ţărm, nu mai erau decît vreo opt sute de paşi. Oamenii din barcă puteau fi văzuţi cu ochiul liber, opintindu-se în vîsle, în vreme ce mai-marele lor stătea în picioare, la pupa, cercetînd goeleta care se apropia.

― Opt metri! strigă Haralamb. Anton lăsă ocheanul jos şi porunci:

― Prova în vînt! Aruncaţi ancora!

Gherasim învîrti cîrma: Speranţa se roti încet, pînă ce veni cu prova în vînt. Atunci, lanţul începu să zornăie, împrăştiind liniştea dimineţii, ancora căzu în apă, plescăind, şi pînzele coborîră pe catarge, în scîrţîitul scripeţilor.

― Acum, fiecare la locul lui – şi nu faceţi decît ceea ce am hotărît! porunci Anton Lupan.

Văzînd cum barca se apropia cu fiecare minut, Agop începu să se văicărească pe lîngă el, frîngîndu-şi mîinile:

― Efendi, de ce vreţi să mă nenorociţi? N-ar fi fost mai bine să ne vedem de drum?

Gherasim îl privi cu dispreţ.

― Jupîne, dacă nu stai liniştit, te leg şi te arunc în hambar, la un loc cu Spînu, şi-ţi mai pun şi cîrpă în gură, cum i-am pus lui! Hai, mai bine du-te jos, cum ţi-am spus!

Armeanul se trînti pe bocaport.

― Nu mă duc! Stau aici! răspunse repede, gîfîind.

― Bine, dar dacă faci o mişcare, să ştii că te ating la mir!

Barca ajunsese la vreo sută de paşi şi îşi încetinise mersul, parcă şovăind. Pe puntea Speranţei se vedeau numai doi oameni, lîngă parapet, şi alţi doi care-şi făceau de lucru pe bord, în chipul cel mai paşnic şi mai neştiutor; încolo nu mişca nimic.

― Se vede că nu-i asta, zise omul de la cîrmă, îndoit. Şi cum naiba, că doar ne-a trimis semn!

Altul rînji, arătîndu-şi dinţii ştirbi:

― Da’ ce, dacă nu-i asta, strică s-o cotrobăim puţin? Hai, băieţi, trageţi la vîsle, ce, aţi obosit?

Cînd barca ajunse la vreo douăzeci de paşi, omul de la cîrmă strigă:

― Noroc, căpitane! Ce vînt vă poartă pe-aici?

― Vînt prost! răspunse Anton Lupan. Mi se pare că ne-am rătăcit. Nu ştiţi încotro e Skyros?

Oamenii din barcă se priviră între ei, cu înţeles, şi trasară lîngă bord, încredinţaţi că nu-i pîndeşte nimic rău. Cu toţii nu erau decît cinci.

― Skyros? Păi trebuie să fie undeva pe-aici; nici noi nu ştim bine, că ne-a prins furtuna acum vreo două săptămîni, în drum spre Salonic, şi ne-a aruncat barcazul pe nisip. De atunci tot aşteptăm să treacă vreo corabie, să ne scoată din impas. Se vede că Dumnezeu v-a adus.

― Ei, dacă-i aşa, poftiţi pe bord. Putem să vă ducem sau la Skyros, sau la Pireu, unde doriţi.

Cei din barcă îşi aruncară iarăşi priviri.

― Veniţi de la Stambul? întrebă omul de la cîrmă, cu un zîmbet blînd.

Anton Lupan abia acum văzu că se uita cruciş.

― Da, de la Stambul.

― Aveţi ceva marfă sau mergeţi cu lest?

― Ba avem marfă şi încă de preţ.

Cei din barcă se uitară unii la alţii, cu interes; nu auziră că în clipa aceea, Agop, întins cu faţa în jos pe bocaport, scosese un geamăt înăbuşit. Gherasim făcu un pas înapoi, se aplecă şi-i trase un ghiont.

― Dacă nu taci, te arunc peste bord!

― Dar ia spune, căpitane, întrebă unul din barcă, pe la Stambul n-aţi întîlnit un călugăr de la Muntele Athos?

De data asta fu rîndul căpitanului să schimbe o privire cu Gherasim.

― Un călugăr? răspunse Anton Lupan, prefăcîndu-se nepăsător. Poate să fi văzut chiar mai mulţi…

― Nu; unu’ aşa, înalt, şi voinic, care voia să meargă în arhipelag.

― Aha! Mi se pare că ştiu; a vrut să meargă cu noi, dar pe urmă s-a răzgîndit; zicea că a găsit altă corabie, care pleacă mai tîrziu. Dar de ce întrebi?

― Ăăă, păi să vezi… sări alt om din barcă, văzîndu-l pe celălalt încurcat. De ce întreabă?… Fiindcă s-a rugat şi de noi să-l luăm, da’ dumnealui, căpitanu’, s-a împotrivit.

― Rău a făcut! Se vede că v-o fi blestemat, d-aia v-a aruncat furtuna pe nisip…

― Mai ştii!? zise omul de la cîrmă, închinîndu-se cucernic.

Anton Lupan îi văzu teaca iataganului pe sub caftan; erau deci piraţi din aceia care ocoleau cu grijă puşca sau pistolul, mai cu seamă că în unele împrejurări, zgomotul împuşcăturilor nu le-ar fi, fost de folos. Un cuţit sau un iatagan, mînuite cu iscusinţă, fac