― Dar de ce nu poftiţi pe bord? îşi îmbie el oaspeţii ticăloşi, după ce mai schimbă o privire cu Gherasim.

Agop gemu din nou, zgîriind cu unghiile tenda de pe bocaport.

Oamenii din barcă îşi făcură un semn şi se aruncară toţi deodată peste parapet; dar înainte de a-şi trage iataganele din teci, cinci ţevi de puşcă se îndreptară asupra lor, din cinci locuri, pe care nici nu le-ai fi bănuit. Negrilă se smucea în mîna lui Mihu, clănţănind din colţi, dornic să se repeadă în ei.

Piraţii rămaseră împietriţi, cu chipuri hîde, pe care spaima le sluţea mai mult, cu nasuri păroase, guri gălbejite sau ştirbe, cu ochi spanchii. Nici unul nu avu vreme să facă o mişcare, căci ţevile puştilor înaintau ameninţătoare spre ei, gata să verse foc şi plumb.

― Care mişcă s-a curăţat! răcni Gherasim.

Anton Lupan se apropie de cel care se uita cruciş, pesemne căpetenia lor, şi, dintr-o mişcare, îl smulse cureaua de la brîu; iataganul şi două cuţite arcuite, în teci de lemn, căzură pe punte, bocănind.

Armeanul gemu o ultimă oară, după care rămase nemişcat.

După ce toţi piraţii fură dezarmaţi, căpitanul se întoarse spre ultimul din ei.

― Acum pune mîna pe sfoara asta şi leagă-i, ca să nu ne mai ostenim noi. Da’ să faci treabă bună, altfel…

Piratul îi aruncă o privire furioasă din ochii lui crucişi – şi se codi.

― Haide! îl îndemnă cîrmaciul Speranţei, luînd un cuţit de jos şi îmboldindu-l cu teaca de lemn.

În cîteva minute, cei patru tîlhari erau legaţi fedeleş. Gherasim îl legă pe al cincilea, apoi îi îngrămădi pe toţi lîngă hambar şi îi mai legă o dată, între ei, făcîndu-i balot.

― Şi cum, domnule, am terminat? zise după aceea, uitîndu-se cu mirare în jur.

Într-adevăr, toată treaba nu durase decît o jumătate de ceas şi decursese în atîta linişte, încît nici nu-ţi venea să crezi că asta fusese o întîlnire cu nişte piraţi.

― Aşteaptă, Gherasime, că n-am terminat! răspunse căpitanul, uitîndu-se cu ocheanul spre ţărm.

În desişurile de pe mal parcă se vedea mişcîndu-se un turban.

― Ia hai să luăm barca şi să facem o vizită acasă la dumnealor; poate că şi-au uitat ceva bagaj. Dar pînă una alta, scoate-ţi-l pe Spînu la lumină, că s-o fi înăbuşit.

Oamenii lăsară puştile jos, îl traseră pe Agop de pe bocaport şi începură să desfacă tenda.

― Mult necaz ne-a adus armeanul ăsta! zise Gherasim, scuipînd cu năduf. Cred că ar fi timpul să cotrobăiesc puţin prin boclucurile lui.

Agop făcu ochii mari, trezit din leşin:

― Nu am nimic, de ce să cotrobăieşti? Sînt un negustor scăpătat…

Haralamb şi Cristea Busuioc puseră piciorul peste marginea hambarului, de unde, opintindu-se din greu, îl aruncară pe Spînu afară, ca pe un sac. Piratul căzu grămadă peste ai săi.

După strigătele de uimire care izbucniră, începură blesteme şi înjurături. Piraţii spumegau şi se smuceau în frînghii, încercînd să lovească furioşi, cu picioarele, cu genunchii, cu umerii în căpetenia lor, care se uita la ei vrăjmăşeşte, cu ochi de lup hăituit.

― Scoateţi-i cîrpa din gură, să le poată răspunde şi el! porunci Anton Lupan.

Dar, spre mirarea tuturor, Spînu, care se dezmeticise repede, rămase mut, mulţumindu-se să arunce priviri de dispreţ spre oamenii săi şi de ură spre ceilalţi.

― Aha, se vede treaba că nu eşti mulţumit de noi! zise unul din piraţi, aruncînd flăcări din ochi.

Spînu îl scuipă în obraz:

― De ce v-aţi repezit, dacă nu m-aţi văzut pe mine, cum eram înţeleşi?

Piratul, un grec firav pe care te mirai să-l vezi aici, izbucni:

― Acu’ ne scoţi vinovaţi pe noi!? Îţi convine! Tu te plimbi ca un bey, la Stambul, la Pireu, tragi la hoteluri mari, huzureşti, şi noi aşteptăm pe ţărmuri pustii, fără nici o ştire, cu teama că în orice zi ne poate dibui vreun vapor de război, să ne pună în ştreang. Îţi dă mîna să ne laşi aici o lună, iar tu să bei cafea şi să tragi ciubuc la Pera-Palace! A, nu, căpitane, alta ne-a fost vorba la început!

Ajungînd aici, piratul se întoarse spre Anton Lupan:

― Domnule, vreau să spun tot!

Spînu îl fulgeră din ochi şi dădu să se smucească spre el, dar frînghiile îl făcură să icnească, neputincios.

― Crezi că dac-ai să pălăvrăgeşti ai să scapi de ştreang? îl întrebă cu dispreţ, scuipîndu-l iarăşi în obraz.

Piratul se zvîrcoli cu o furie care-l făcea fioros, oricît era el de firav.

― Să scap de ştreang? Ştii şi tu prea bine că de data asta nu mai poate scăpa nici unul dintre noi. Dar aş vrea să-mi facă numai un hatîr, să te spînzure pe tine înaintea mea, ca să te văd cu limba vînătă şi cu ochii daţi peste cap… Domnule, întrebaţi-mă orice vreţi, am să vă spun tot.

― Pentru asta o să avem vreme mai tîrziu. Deocamdată să ne spui cîţi oameni mai aveţi pe uscat?

― Trei, dar unul e neputincios, nu ştiu din ce i s-a tras, din vreo spaimă, ori o fi pedeapsă de la Dumnezeu, că l-a lovit boala copiilor şi cînd e să pună mîna pe cuţit ori pe iatagan îl apucă bîţîiala şi cade la pămînt.

― Unde sînt ăştia trei acum?

― Unul e colea, de pază pe mal, iar ceilalţi doi pe malul celălalt…

― Încolo nu mai e nici unul? Bagă de seamă, dacă minţi, mai poţi păţi şi altele înainte de a ajunge la ştreang.

― Nu mint, domnule, o să vedeţi. Anton Lupan se întoarse spre ai săi:

― Cine rămîne de pază aici?

Oamenii se cam codeau, căci fiecare ar fi vrut să pună piciorul pe uscat, să răscolească sălaşul piraţilor.

― Eu stam! răspunse după oarecare timp Ismail, căscînd.

― Nu-l lăsaţi pe el, nu mă nenorociţi! începu să se văicărească Agop.

Bucătarul se îndreptă spre el, întărîtat, cu mîinile înfipte în şold:

― De ce nenoroceam, bre?

Agop tăcu mîlc şi se ascunse după bocaport, cu capul la pămînt, fiindcă vederea piraţilor, chiar şi aşa, legaţi şi neputincioşi cum erau, îi dădea fiori.

Soarele se apropia de zenit, din ce în ce mai arzător şi pe punte începea să fie zăduf; o dată cu apropierea amiezii, vîntul slăbise şi nu mai avea putere să poarte cu el umezeala răcoroasă din larg.

Echipajul Speranţei coborî în barca piraţilor, împreună cu Negrilă, şi se îndreptă spre ţărm. După ce